Cenaclul Flacara a readus muzica subversiva: Suntem pe mana unor nebuni

Luni seara, Parcul Plumbuita din Capitala a fost gazda a patru ore si jumatate de „poezie, muzica, dialog si recompatibilizare” alaturi de Cenaclul Flacara. Adrian Paunescu, Mircea Vintila, Victor Socaciu si multi altii au aratat ca arta poate exista si in spatele fumului de gratar. „In orasul lui Mozart chiar el n-are loc/ De comert excesiv si de muzica rock”.

Este luni seara si Parcul Plumbuita din Capitala freamata. In departare, o boxa murmura „timid”. E clar, nu e concert rock, caci daca ar fi, nu ti-ai putea asculta nici gandurile. Este altceva la mijloc. Ca sa afli despre ce e vorba, nu trebuie sa stii prea bine drumul catre scena, caci te poti ghida foarte usor dupa mirosul de mici sfaraitori care incadreaza sirurile de oameni.

Pe stanga si pe dreapta, nori grosi de fum se inalta din spatele gratarelor. Pe aici e calea! Cateva sute de metri mai incolo, afli si motivul aglomeratiei si al sunetului care nu reuseste sa acopere decat distante mici: Cenaclul Flacara prezinta cativa debutanti, pe aceeasi scena care anul trecut gazduia un concert Toto Cutugno.

In fata scenei se gasesc cateva zeci de scaune ocupate din timp, inconjurate de cateva sute de persoane care privesc ba in picioare, ba culcate pe iarba ori pamant. Se contureaza un fel de Woodstock al zilelor noastre, „asezonat” cu miros de mici si de vata pe bat.

Amfitrion este, desigur, Adrian Paunescu. Infuriat, incearca sa tina in frau poate cea mai pestrita adunatura de melomani si gura-casca ce a umbrit vreodata pamantul patriei. „Astamparati-va, stati pe scaune si invatati”, cere poetul, suparat pe cativa copii galagiosi. Putin mai tarziu, isi aminteste ca le-a ramas dator detractorilor si profita de moment pentru a le raspunde: „celor care ne batjocoresc, eu le garantez ca inca sunt viu”.

Dupa debutanti vine randul lui George Nicolescu, una dintre cele mai apreciate voci ale Cenaclului. Ne sunt oferite Foaie verde spic de paine („un cantec de emotie populara”, interzis in perioada comunista), Batrani(un elogiu adus lui Octavian Goga), Eternitate, Viata noastrasi Imnul inecatilor din Atlantida („cantec al celor care se ineaca si nu pot spune ca se ineaca”).

Ii urmeaza Madalina Amon, care canta de criza: Nu-s parale si Bieti lampagii: „bieti lampagii, in veacul greu,/ noi, orice-ar fi, lucram mereu,/ dam foc, dam foc felinarelor”.

Gratarele sfaraie din ce in ce mai inciudate si opun rezistenta incercarii de a face cultura. Dar minuni se mai pot intampla. Si se intampla cand Maria Craciun, o fetita de noua ani din Galati, cutremura multimea cu piesa Lacrima limbii noastra, un elogiu adus lui Grigore Vieru. In public se afla si Raisa Vieru, sotia marelui poet basarabean. Aplauzele rabufnesc de mai multe ori pe parcursul cantecului, spontan, in semn de apreciere fata de valoarea unei voci deosebite.

„Vedeti, si aceasta chestiune, ca poate veni o mama cu fetita ei, de la Galati, si fetita sa aiba dreptul sa se afirme in scena si sa produca o asemenea stare de emotie si de solidaritate artistica si nationala, si asta este o calitate a Cenaclului Flacara, care nu a inchis niciodata usa valorilor care urmeaza. Cei mai multi dintre cei care se afla in scena, asa au venit in scena, asa au ramas in scena”, spune Paunescu.

„Este cel mai inalt omagiu pe care i-l putem aduce marelui poet si luptator unionist, care a fost zdrobit de dogma bolsevica si de toti nemernicii care vor, intre noi si partea de rasarit a fiintei noastre, vor granite, vor arme. Ceea ce a facut Grigore Vieru a fost sa lupte cu o armata vazuta si nevazuta, care nu i-a putut opri versul sa existe.”

Ca o continuare fireasca, ne este prezentat „cantecul istoric care n-aduce aminte ca fratii in veci vor fi frati, un cantec de lupta, batran ca unirea, voi, compatrioti, ascultati… si cantati Treceti batalioane romane Carpatii„. „A rasarit acolo si tricolorul national”, remarca poetul, incantat. Vedem si noi, cei din public, steagul in cauza si salutam gestul „curajos” al conationalului nostru.

„Iarasi un moment de istorie. In 1992, l-am invitat pe Grigore Vieru sa mergem pe frontul transnistrean. Pe el si pe Ion si Doina Aldea Teodorovici. Impreuna cu Andrei si cu Carmen am mers acolo unde nu mergea nimeni. Si, la un moment dat, se crease o asemenea stare de comuniune cu cei care nu aveau nici macar arme sa lupte cu dogma si cu ocupantul strain, incat au inceput sa cante soldatii, cei care credeau ca nu au legatura cu tara aceasta, un cantec pe care vi-l vom canta si noi acum: Doamne, ocroteste-i pe romani„.

Raul Carstea si Constantin Nicolae apar si ei pe scena si canta o piesa cu adevarat inaltatoare: Ca un fum de tigara sufletul. Cinic, deloc impresionat de actul artistic, fumul gratarelor isi vede mai departe de propria-i „inaltare”. Il urmeaza un cal-balon umflat cu heliu, care a fost scapat din mana posesorului si se plimba prin aer, la cativa zeci de metri de sol.

„Mi-e dor de Vedere din Salzburg, Raul, n-am mai ascultat-o de 20 si ceva de ani”, cere Paunescu si primeste versurile „In orasul lui Mozart chiar el n-are loc/ De comert excesiv si de muzica rock./ Si oricum am gandi, si lui Mozart i-e greu/ Sa ramana un simplu pian de muzeu”.

„Dupa acest model estetic, s-acultam un cantec social, al lui Vasile Mardare si-al meu, foarte important, un cantec pe care nu-l suporta nici un guvern. O sa vedeti indata de ce. Cantecul, ziceam, e protestatar, e cantec rau.”

„Asa nu se mai poate, sunt prea urate toate”, zice piesa, urmata, „in aceeasi linie”, de cantecul lui Mihai Napu: Suntem pe mana unor nebuni.

„Emeric Imre vine in scena cu cantecul nostru de dragoste Nebunul de alb„, este anuntata noua aparitie de pe scena.

„In baza unei autoanalize severe de amestecatura de sange care e in el, ungur, neamt, evreu, roman, turc si asa mai departe, el a compus un cantec care se bucura de mare succes”. Este vorba de Protest antisovin, care ne arata cum „puterea nostra de a nu fi sovini e o veche strategie romaneasca”.

Nu sunt uitate vechile obiceiuri ale Cenaclului Flacara: citirea biletelor trimise de cei din public. Se nasc, astfel, situatii hazlii, uneori bizare. „Cineva imi trimite un bilet in care ma ameninta ca daca nu il invit pe scena sa cante si sa recite impreuna cu noi, ataca un politist si se impusca sau isi taie venele. N-am nici o legatura cu asa ceva si, in orice caz, la santaj nu raspund decat prin <>”, i se raspunde fanului „emo”.

Dupa Cristian Buica (Imnul Europei de Rasarit, Vagabonzi pe plaiul mioritic, Dragul nostru Ardeal, Cand s-o-mpartit norocu’) si Walter Ghicolescu (Parinti in alb-negru), „e nevoie acum de o voce feminina. Si anume de una dintre cele mai bune voci feminine din Cenaclul Flacara dintotdeauna, Magda Puscas” (La Sfanta Marie Mare si Cana cu vin).

Iata ca vine si randul lui Vanghele Gogu, care ne aduce acordeonul si muzica aromanilor. Abia inceputa, piesa Cat ti voi innebuneste publicul! Nu mai conteaza fumul atat de nepotrivit unui spectacol, privirile dubioase ale cetatenilor care scuipa seminte nu mai sperie pe nimeni, chiar si Paunescu este mai conciliant in ce priveste iesirile indivizilor artagosi din primele randuri. „Traiasca Romania, ai zis? Lasa-ma sa le rezolv pe toate, dar incet!” glumeste poetul cu unul dintre cei care il tracaseaza.

Andrei Paunescu, fiul, profita de moment si „scapa” cateva acorduri ale trupei AC/DC, ca tot ar fi trebuit sa aiba loc acel concert cu o zi inainte. Este repede pus la punct pentru gestul „obraznic”: „Baiatul asta e bolnav! Si vorba lui Geo Dumitrescu, marele poet, nu se face bine nici cu medicamente straine”, glumeste Adrian Paunescu, tatal.

„Cantecul urmator e o incercare ciudata: vocea va fi a unguroaicei Magda Puscas, cetatean roman cinstit, loial si foarte talentat; cantecul e adus in Cenaclu de un aroman. O combinatie de-asta, nebuneasca, din care reiese arta”, este prezentat cantecul Oi Bobo, in timp ce Ninsoarea de adio este interpretat alaturi de Magda.

Din nou, Maria Craciun apare pe scena si ne canta, din postura celor doar noua ani ai ei, Lacrima limbii noastra. Publicul este in delir, se aplauda mai ceva ca la concertele sustinute de Beatlesi in SUA, in urma cu ceva zeci de ani. Poetul plange, coplesit de reactia publicului. „Exceptional! Parca se purifica aerul in toata Muntenia! Ce frumos va purtati! Cum se desteapta in dumneavoastra puritatea pe care o agreseaza toata imbecilitatea timpurilor noastre, tot prost gustul. Va multumesc mult! Nu lucram in zadar! Nu se poate sa nu ne intoarcem la pozitia verticala si sa nu cream valori!”

Si pentru ca este 1 iunie, Maria este rasplatita cu un frumos La multi ani, cantat de public si de artistii din Cenaclu.

Este vremea si pentru putin rock, adus de recitalul trupei Totusi. Andrei Paunescu si colegii sai ne ofera, astfel, piesele Noi, Tara lui Impozit Voda, In asteptarea zorilor de zi, in timp ce melodia Robotii„ii aduce un omagiu celui care a cantat pentru prima oara acest cantec in 1984, fiind colegul nostru: Cristian Minculescu.”

Are loc intoarcerea la literatura. Intai auzim un aforism al lui Paunescu („In conflictul etern din lup si caine, singura pisica vinovata e soarecele”), urmat, la cererea publicului, de poezia Repetabila povara, pentru ca Ruga pentru parinti sa ude multe fete de melomani. Totul – intr-o tacere deplina. „Parca mai si merita sa traiesti dupa asemenea experiente atat de rare si, in fond, atat de socante intr-un peisaj urat cum este viata de zi cu zi a tarii. E nemaipomenit cum ati reusit sa va concentrati si chiar si copiii mai nerozi parca au mers sa se nasca din nou.”

Ingaduinta publicului este insa supralicitata, iar multumirile aduse lui Neculai Ontanu, organizator de drept al spectacolului, trezeste animozitati in public si un „Huo!” foarte patimas din partea unui spectator.

„Printre noi este un baiat exceptional, dar timid. El n-a reusit pan-acuma sa se afirme cum merita, este un baiat serios, un baiat batran, desigur, toti suntem baieti batrani – Octavian Balc din Satu Mare. El va canta, in primul rand, cantecul scris de mine si de el in ’83, intr-un oras din Moldova, cred ca Roman, un cantec foarte important pentru ca punea pentru prima oara problema ca omul care are cat de cat timp si se bucura cat de cat de viata, sa se mai gandeasca si la cei care n-au. Cantecul Niciodata, niciodata, sa nu uitam de cei mai tristi ca noi.”

„Rog autoritatile sa renunte la acest soare orbitor si sa-l lase pe Octavian Balc sa-si scoata cozorocul. Fi-ti-ar cozorocu’ al dracu’ sa-ti fie!”, rade Paunescu alaturi de cei prezenti.

„Va fac urmatoarea semnalare. Ati auzit cum canta pe stadionale lor englezii. Ati vazut ce se intampla pe stadionale noastre, cum oamenii se injura, se bat si asa mai departe. Sunt diversi indivizi ai vietii publice, care spun asa: ce popor avem! Nu poporul e de vina, ci intelectualii care nu se implica. Pentru ca oamenii au niste dirijori, au niste reprezentanti care tre sa-i invete. Ce-ar fi sa se invete pe un stadion din Romania nu hauliturile si injuraturile si aluziile la diverse sexe pe care unii nici nu le mai au si doar le invoca? Ce-ar fi sa apara cantece, sa apara semne de prietenie? Cu ce ne-am cobori pe scara evolutiei?

Dar nu suntem noi, cei multi, sa zicem, de vina. Ei revin la aceasta orientare catre bestialitate. Ne trebuie infractori, altfel mor judecatoriile, mor puscariile si se dezvolta, fereasca Dumnezeu, casele de cultura! Unde ajungem in ritmul asta, daca toti oamenii vor fi luminati? Cine va mai trece la baros? Sau cine va mai muri pe front, sa nu stie pentru cine moare?

Ne trebuie mercenari, ne trebuie curve, ne trebuie batjocura, nu ne trebuie cultura. Cultura e periculoasa a dracu’! Odata i se lumineaza omului creierul si spune „mai, da’ in fapt de ce sa traiesc eu sub cizma acelui prost?”. Lasati politica, m-am saturat ca de merele acre din gradina altuia! Nu, eu altceva vreau sa spun. Uitati-va mai atent la ce se intampla si fiti dumneavoastra judecatorii acestor cauze. Pentru ca, altfel, nu evoluam, altfel suntem destinati noroiului si urii. Si pe aceasta ura dintre noi se intemeiaza forta represiva a unora.”

„Dom’le, am constatat ca la capra vecinului nici tapul nu mai vine”, glumeste poetul, pentru a mai detensiona atmosfera.

„Hai s-ascultam un alt cantec foarte tare al nostru, scris in 1985, in luna mai, iata! Era ultimul turneu al Cenaclului, inainte ca el sa fie zdrobit. Si cantecul a fost atat de tare, incat bietul Octavian Bac l-a si uitat pentru vreo cativa ani. Cand i-am zis, prin nu stiu ce an, „Hai, mai, Tavi…!” „Nu-l mai stiu!”. Acum se pare ca si l-a adus aminte si, din soc in soc, poate ca il va si pune in repertoriul lui permanent.” – Cantecul Pentru libertate.

„Cantecul care este poate viitorul imn al Ardealului, este Marsul Ardealului, un cantec care se bucura de o rezonanta puternica intre Ardeleni. Si noi, intr-o anumita privinta, suntem cu totii ai Ardealului. Pentru ca grija noastra fata de Ardeal si fata de Moldova intreaga, fata de Basarabia, nu trebuie sa se stinga niciodata. Noi n-avem dreptul sa uitam care este dimensiunea reala a poporului nostru. Dar pentru a fi impreuna, trebuie sa fim impreuna in primul rand noi, cei din Romania mica. Acum ascultati si cantati cu noi Marsul Ardealului. „Nu-i roman cel ce nu simte,/ Ca pe propriul crez vital,/ Cele trei cuvinte sfinte:/ Mama, tata si Ardeal”.”

Valentin Moldovan apare si el pentru cateva piese, precum O iubire mortala si Io-s fecior de morosan, „un cantec cunoscut si iubit din Maramures”.

„Notandu-si repertoriile colegii mei, mi-au facut surpriza ca Vali Moldovan sa m-anunte ca poate canta un cantec care-i era foarte drag lui Grigorie Vieru si pe care l-a cantat in tot finalul lunii noiembrie, in turneul nostru din Ardeal, cantecul Foaie micsunea, muzica si versurile Grigore Vieru.”

„Are acum microfonul unul dintre oamenii cei mai seriosi si mai profunzi pe care i-am descoperit de-a lungul vietii”, spune poetul, anuntandu-l pe Victor Socaciu. Alaturi de Biroul Executiv, acesta ne canta Tata si caii („tropa-trop, prin oras, schiopatatul galop, un taran si doi cai, tropa-trop”), Oameni de zapada, Cantec pentru Charlie Chaplin, Mama lor, dar si Roata, cantec scris in 1978.

„Ceea ce e interesant de spus acum, in 2009, e ca omul pentru care scriam era un particular care, neavand dreptul la curent electric, pentru ca era proprietar de comuna, si-a facut el rost de un dinam si pe un rau care trecea acolo a inventat lumina electrica. In vremurile in care initiativa particulara a pus stapanire pe Romania, acel om, Toader Popa nu a mai suportat vremurile si s-a sinucis in fundul gradinii, trecandu-si cureaua de la pantaloni peste gat. In amintirea lui si a tuturor taranilor romani care au facut ceva in aceasta viata, mai mult decat sa treaca prin ea, ascultati cantecul Roata. Dedicat lui Toader Popa din Ortoaia, judetul Suceava”, spune Adrian Paunescu.

Seara este din nou condimentata cu ceva incidente, dar replicile sunt pe masura: „Cine vrea sa plece, n-are decat, mai ales ca pentru unii exista trei carari”.

Este momentul pentru un nou recital, astfel ca Mircea Vintila apare pentru a ne canta Un om pe niste scari, Pamantul deocamdata, Hanul lui manuc si Mielul.

Este cantat apoi si „un cantec pe care il dedicam memoriei unui mare si tanar sportiv mort in conditii groaznice, nedrepte, in conditii imposibile, Marian Popa”. „Nu-i lumina nicairi/ C-o murit tati oamenii”, rasuna Parcul Plumbuita inaintea unui cantec de final bine ales.

„Facut-am castelul acesta

Farama legand de farama

Si -cum cand e gata, prieteni

Priviti-l ce trist se darama”

Castel pentru numai o noapte

Iluzie care se sparge

Si viata aceasta ce trece

Si pururea nu se întoarce.

Luati fiecare o parte

Din marea cetate uzata

Ascundeti cu totii castelul

Ca poate-l refacem vreodata.

Artistii se duc sa se culce

În scurta lor viata faimoasa

Luminile scenei coboara

Si toti ne-ndreptati catre casa.

Iar scena acum li se-nclina

Scaldata de ultimul brio

Si ca sa fim singuri va spunem

Si „La revedere”, si „Adio”.

Adanc multumim pentru vremea

Traita frumos impreuna

Castelul in tandari se sparge

Plecati si plecam, noapte buna!

Dar flacara noastra exista

Si voi mai veni, noapte buna!”

„Asa se incheie spectacolul Cenaclului Flacara, dupa patru ore si jumatate de poezie, muzica, dialog si recompatibilizare. Va multumesc, a fost exceptional!” ne spune Adrian Paunescu.

Este deja 12 noaptea si un ultim cantec ne este oferit pentru a ne insoti in drumul spre casa: „Traiasca, traiasca, traiasca, sa traiasca, Moldova, Ardealul si Tara Romaneasca” canta zecile de persoane care au avut puterea de a ramane pana la aceasta ora.

„Pana la capat cu poporul meu, Asa sa m-ajute Dumnezeu!”

Adrian Paunescu