Cetățuia, Mănăstirea Negru vodă, Argeș. Rupestra de pe vremea lui Negru Vodă, pardon Mihai Viteazu. Fantastic! Mi-a plăcut ș-am făcut un basm

La Lăicăi, Cetățeni mi-e buhaiul tăcut. Casc gura ca prostu la râpe, repezimi, stânci, înălțimi, case puse anapoda, gospodării stînd să se prăvale, puradei în fundul gol, covoare și rochii sclipicioase atîrnate-n sfori. Un teritoriu sălbatic pe care omul l-a făcut bezmetic. Totul parcă atărnă, teritoriu e montan și înclinat. Omul cu un bold, cu un ac de siguranță și-a agățat case, mașini, puradei de relieful ăsta. Și nu știe nimeni de ce oamenii stau aciuați așa, ca niște cârlige pe sfoara munților. Jos sunt manelegigant, sus e cetate rupestră de sute de ani. În vârf de tot, departe de ochi, aproape de vultur, e Mănăstirea rupestră de la Cetățeni – Argeș.

Vii dinspre Tărgoviște, întâi e Voineștiul cu fructele lui vestite, apoi intri în Lăicăi, hăi-hăi, măi-măi ș-apoi, vine Cetățeni. Urci la Cetățuia, Mănăstirea Negru vodă, Rupestra din 1500-1600. Ș-ntâlnești pe drum. Un puști în fundul gol, două babe ce-ți dau toiag, un drum cu troițe. Stânci. Rupestra. Oameni care-ți spun Bună ziua și Drum bun! E un drum cam de o oră urcuș fără mari dificultăți. Dar urcuș. Ți se dă puțin. Tu le poți interpreta cum vrei. Ca simple lucruri. Sau ca semne. Cetățeni, Argeș.

Interpretare de minte simplistă, corporatistă, de Inteligență Artificială

Am ajuns. Cobor din mașină pe marginea drumului Târgoviște-Câmpulung. Putoare de vară și puhoi de cetățeni ai locului, copii în fundu gol. Asalt asupra mașinii. Vor bani. Vor să-ți vândă zmeură. O iei la dreapta. Trec stîncăria. Era un cal care stătea în drum. Apoi, o babă împletea coșulețe de pus zmeură și vindea bastoane călătorilor. Chiria: 5 lei. Apoi, altă babă. Dădeai 5 lei pe bețe frumos jumulite de coajă. A urmat drumul. Ba soare, ba umbră. Noroi. Troițe. Se aseamănă drumul cu urcatul Golgotei de către Isus. Sunt Isus? Nu-s Isus? Dar sunt poze pe drum. Puse în tablouri. Băncuțe, locuri de odihnă. Stânci. După a șaizecișișaptea curbă uite Mănăstirea. Vezi întâi biserica de lemn, nouă. Apoi, în stâncă e biserica veche, de piatră. Rupestrele nu se văd. Sunt niște vagi scurmături ale vântului, apei, vopselelor.

O oră de dogoare, noroi, troițe, stînci. Sus, un popă zice tare: nu mai dați animalelor de mîncare că intră în altar și fac treaba mare și nu strîngeți voi! Și mai zice: nu mai râdeți că sticla de apă costă. Aici noi nu avem apă. Apoi, vezi grota rupestră în care vag distingi niște desene. Apoi, pleci înapoi, iar stâncă, iar crengi, iar drum, iar troiță. Uite adresa de internet a locației. Apoi, am mers la Nămăești și m-am pozat cu un mistreț.

Nu uita, vezi mecanismele, scripetele care aduce mâncare, apă de jos, de pe drum. Apoi, niște semne că aici ar fi fost Zamolxe.

Cetățeni, Argeș. Așa se naște basmul

Am citit multă ficțiune la viața mea. Așa că, atunci când mi se întâmplă lucruri ca la Cetățeni le traduc pre limba mea, pre limba imaginației mele. Iată cum. Ați avut mai-nainte relatarea nudă a ce a fost la Cetățeni. Sunt lucruri, nu? Mici chestii întâlnite de toți pe orice stradă. Așa și sunt. Dar dacă vrei sunt Semne! De aceea uite cum din simple lucruri îmi imaginez altceva, despre drumul meu spre Rupestra Cetățeni.

Povestea asta mă face cu mult mai pașnic, mai tolerant

Eu nu sunt Făt Frumos, eu sunt Cel-care-nu-gândește-ce-l-așteaptă. Nu m-am interesat mai deloc despre călătorie. Și ca să intru într-o asemenea lume mi se cere Vama. Ca să nu pățesc ceva rău, cine știe ce? Mi s-a cerut ortul. Am dat ortul. N-am avut destui bani pentru câți puradei în fundul gol mi-au cerut, dar zic eu că m-am asigurat cumva că nimic catastrofal nu va fi. Trebuie să răsplătești Zeii în fundul gol. Trebuie să le dai celor nevoiași o plată, nu? Ca să îmblânzești nevăzutele.

Întâi erau stâncile pieziș și am găsit cotlonul de ieșire. Eram mic sub stâncile gigant. Aveam nevoie de ajutor.

În calea mea era un cal. Calul mi-a zis să urc pe umerii lui să mă ducă sus, în zbor. Calul mi-a zis: n-ai tu pantofi să urci. N-ai ciomag să te sprijini. N-ai răbdare. Nu bate uațappul. Calul avea dreptate. A durat o oră drumul. Cu calul câteva clipiri de pleoape.

Am făcut câțiva pași și uite-o pe Sfânta Vinere. Împletea coșuri și dădea pe cinci lei împrumut bâte de urcat pe munte. Sfânta Vinere era măicuță cu brâul de lână, stătea pe pajiște și legăna un cântec doar de ea știut. Era cântecul care îmblânzește drumul.

Și apoi a mai apărut sfânta Duminică. La ea ciomegele erau lucrate. Era oarbă și-ți citea viitorul. Apoi, a venit piatra netedă, care e greu de trecut dacă e ploaie. Dar cum dădusem ortul și luasem de la Sfânta Vinere băț de închiriat piatra s-a îndoit a treaptă ș-am mers mai departe.

Din răspântie în răspântie troițe. Și povestea lui Isus pe Golgota, în fotografii. Ești important, pare că suferi, ar trebui să te căiești să aprinzi o lumânare la fiecare troiță ca să scapi de blesteme și de tot ce-i rău.

Uite, stânca asta îți arată cât de mic ești într-o lume plină de necunoscute. Ești fără alinare, într-o lume piezișă. De aceea, mulți călători își aruncaseră chiștocurile în apa limpede. Ca să nu se simtă așa apăsați de situație.

Oameni care urcă, ca tine, mereu îți dau binețe și uiți de gândul greu. Ajungi sus și te pătrunde o lumină. Ești Făt Frumos, ori Greuceanu. Ai avut ajutoare (calul, Sfintele Duminică și Vinere). Și ai împlinit destinul creștin al ducerii propriei tale cruci, povara propriului trup. Greutatea de a înfrunta natura, un drum capricios, plin de îndoieli.

Aici, sus, ești SUPREM. Dar doar crezi că te aduni, că te cucerești. Un preot într-o criză de nervi mustră turiști că dau de mâncare turiștilor. Erau niște bieți copii. Își împărțeau senvișurile cu două pisici. Ce inocență! Ce barbarie. Popa este Vântul-Dihanie. Scapi de furia naturii, pare-se că furia umană e greu de potolit. De jur împrejur, într-un teritoriu liber, e plin de interdicții. Multe, multe semne că drumul crucii nu a civilizat pe multă lume.

De exemplu, e un afiș că n-ai voie să comentezi/judeci: apa este cu bani. Pentru că zona asta este stearpă. Nu e apă. Preoții aduc apa de jos, cu scripeți, ca să trăiască aici. Pare aici o furie pe care n-o înțelegi. Dar o-nțelegi. Intri în altă ordine a lucrurilor. Preoții au menirea lor: curățenia locului în fața lui Dumnezeu. Și tu, om, ce faci?

CITEȘTI. E Schitul Cetăţuia Negru Vodă pe o stancă înaltă, cam 900 metri. Nu se știe cine a făcut locul. De aceea este luat ctitor tot Negru Vodă, voievodul care trăiește în imaginația românilor, dar el nu există în fapt. Un Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I apare desen în al treilea strat de frescă în naos.

Nu-l vede nimeni. Se văd straturi straturi de negură a vremurilor. Privești pe ziduri și vezi ce vrei, nu se vede nimic din desene. Trenuie să-ți imaginezi. Schitul Cetăţuia este amintit abia pe vremea lui Mihai Viteazul, în 1595. În curte este Biserica de lemn, cu hramul „Adormirea Precistei”a Mănăstirii Cetățuia Negru Vodă. Adică, e o biserică de lemn construită recent prin muncă-peste-poate. Credincioșii au adunat și dus aici sus materialele pentru biserica nouă. Strădania merită numită.

Apoi, am coborât din basmul meu. Acum la coborâre eu spuneam primul “Bună ziua!” călătorilor care vroiau să cucerească cuibul vulturilor. La coborâre, Calul, Sfânta Duminică și Sfânta Vinere mi-au zâmbit. reușisem cu ajutorul lor. La coborâre acolo Prințesa nu s-a căsătorit cu mine, dar mama ei o dădea recompensă pentru o poză de sfârșit de poveste. Greucenii făceau poze cu Prințesa de Cetățeni. Mâncațiaș mi-o dai pe fita să fac o poză.

Eu m-am dus la Nămăești, altă biserică rupestră. În capul dinspre munți al satului Nămăești am întâlnit un cap de mistreț. Am continuat basmul. În mintea mea. Cum m-a dus capul. Uite așa.

Alte vacanțe mici și miraculoase:

Techirghiol, Amara, Sărata Monteoru, Slănic Prahova Tezaurul balneo național / Traseul depresiei naționale

Afumați, Amara, Slobozia, Vadu Oii, Târgul cu Floci. Drumul Vaideei, vai de voi! Căutarea slobozeniei, peștelui. Alt drum spre Marea Neagră

Ia bacul la Chiciu, descoperă Păcuiul lui Soare, Derventul, intră în Peștera lui Sfântu Andrei. Ajungi la Marea Neagră prin pustia și miraculoasa Dobroge

Piscu, Lupăria și Curcubeu, Balta Doamnei – Baba Ana fazani, maci, șerpișori, Hamangia și biserici de 1800. La apus, un vin de Săhăteni. Serendipitate

Hei, hei, hai la Frecăței, Tulcea. La Celic Dere e gaură paranormală. Ia și Cataloi, cu pește și brânză

Mizil, Prahova. Tancuri, taurine de carne? Stare de grație, imaginație literară fără sfârșit. De la Caragiale la Times New Roman

Strîmbu Găiseni, Ariceștii Rahtivani, Târgșor, Zamfira de Lipănești. Penitența frumuseței feminine și drumul Călărețului Latene

Strehaia și Corcova. În căutarea timpului pierdut: Mănăstirea lui Matei Basarab. Leo. Antoine „cu buzunarele pline de smaralde”

Turnu Măgurele – Nebuna Dolj. Pe Dunăre. În căutarea berzelor

Ghighiu, Ploieștiori, Zamfira / de închinat, Conacul Bellu / de respirat, 1000 Chipuri / de băut și îmbucat

În Cerna-Tulcea, la o măngică preparată de Kira Xantos