Cine fura din schelet... nu ajunge la Parchet. Din istoria plagiatului sau despre o polemica medicala celebra

Grigore T. Popa (1892-1948) si Victor Papilian (1888-1956), anatomisti de prestigiu, au avut in anii ’20 ai secolului trecut o polemica extrem de mediatizata in epoca. Victor Papilian publicase la Cluj un tratat de anatomie si, dupa lectura atenta a cartii, Grigore T. Popa a luat o pozitie critica fata de continutul acestuia, deoarece detectase numeroase elemente ce-l indreptateau sa afirme ca lucrarea este un plagiat. A urmat un sir de texte – publicate in presa sau sub forma de brosura – pe care cei doi anatomisti si le-au adresat.

Trei anatomisti si-un plagiat

“Un cunoscut profesor, obisnuit sa ia din cartile altora, ca din bunul sau particular, mai are si alt obicei: da elevilor sai lucrari extemporale, pe care le numeşte ingenios colocvii scrise!…

Deunazi iar mai dadu pe neasteptate un colocviu scris de asta. Dar, auzind la un moment dat un fosnit suspect, se adresa sententios clasei intregi:

-Bagati seama, sa nu prind pe vreunul, ca nu este rusine mai mare decat sa fii prins copiind!…

Cu cinci zile mai inainte profesorul respectiv fusese acuzat de plagiat” (Grigore T. Popa, Gura pe dinainte, in “Insemnari ieşene”, 15 iun. 1936).

Textul de mai sus l-a scris Grigore T. Popa, la peste un deceniu de la cele ce se intaplasera in anul 1924, cand, acest sensibil seismograf, a detectat o scriere stiintifica, fata de care a avut o reactie prompta si ferma: anatomistul Victor Papilian publicase, in anul 1923, la Cluj, un “Tratat de Anatomie umana”.

Calomnierea prof. Rainer

Foto: arhiva personala

Dupa aparitia acestui tratat, aprinse trebuie sa fi fost discutiile, in colectivul Catedrei de Anatomie din Bucuresti, unde activa Grigore T. Popa si maestrul sau, ambii transferati de la Iasi. Colaboratorilor sai, sotii Florica si Grigore T. Popa, le era cunoscut, faptul ca profesorul Francisc Rainer (1874-1944) manifesta “o indispozitie fizica fata de usurinta cu care se publica (…); avea ironii muscatoare pentru «bombasticismul stiintific», pentru «infantilismul afirmatiilor necontrolate» si era plin de dispret pentru incorectitudinea tiparita. Cunostea nenumarate cazuri de statistici falsificate, de afirmatii inventate, de minciuni stiintifice si paradoxe medicale; le arata cu amanunte si incerca sa starneasca un nou fel de purtare in publicistica stiintifica. Tinea mereu la originalitate si avea oroare de banal. Orice articol scris trebuia, dupa parerea lui, sa se matureze; adica trebuia lasat deoparte un timp destul de lung, pentru a-l uita si abia mai tarziu sa fie reluat cu o noua vigoare critica. Nu admitea decat ceea ce e riguros verificat şi de mai multe ori supus la proba” (Gr. T. Popa, “Profesorul Fr. I. Rainer”, Bucureşti, 1945).

Disputele prilejuite de acest tratat pornisera de la suspiciunea ca lucrarea este un plagiat. Francisc Rainer se afla intr-o perioada dificila. Manifestatiile studentesti pornite din Iasul universitar se extinsesera si in capitala. Casa profesorului Rainer a fost vreme de cateva saptamani sub paza Jandarmeriei. Se tiparise o brosura, a unui student medicinist, cu scop calomniator la adresa lui Francisc Rainer. I se contestau toate contributiile aduse in studiul anatomiei si era acuzat ca ar fi evreu (cf. Marta Trancu Rainer, “File de jurnal”, 1982).

Date fiind aceste momente delicate prin care trecea familia Rainer, un punct de vedere in chestiunea plagiatului anatomistului Papilian, nu a putut fi exprimat. La acestea se mai adaugau si multiplele sale preocupari si alte numeroase probleme cu care se confrunta in acei ani.

Insa, spiritul justitiar al lui Grigore T. Popa a determinat ca acesta sa ia o pozitie critica fata de continutul cartii. (Unii comentatori considera ca reacţia lui Gr. T. Popa, a fost “izolata” si “fatis nefavorabila autorului” – I. Albu, in vol. “Victor Papilian. Evocari, comentarii, marturii, articole, comunicari”, 1988; “Apariţia volumelor lui Papilian, in special vol. I de «Anatomia aparatului locomotor», a trezit orgolii la Bucureşti si Iasi, astfel incat Gr. T. Popa – se pare si la indemnul maestrului sau, prof. Francisc Rainer – a intocmit un material critic pe care l-a publicat in ziarul Adevarul… (…) In cazul lui Gr. T. Popa au intervenit cu siguranta orgoliile si poate invidia, gelozia stiintifica…”, citim in „Furtuni in centrul medical clujean. 1919-1960”, 1998).

Cand plagiatul se ascunde…

Pentru ca revistele de specialitate nu acceptasera publicarea unui astfel de material, Grigore T. Popa, ce semna frecvent articole in presa centrala, a decis sa publice articolul “Imprumuturi ilicite si plagieri (intr-o carte menita sa educe pe tineri)” in ziarul Adevarul, din 2 ian. 1924, prin care sa prezinte lumii stiintifice, opiniile sale privind acest caz de plagiat.

“Corectitudinea literara e un semn de moralitate in clasa culta din stat. E un indicator de nivel la care trebuie sa tinem pentru respectul datorat muncii si nazuintelor superioare. Azi notiunile au devenit prea mult cuvinte si cuvintele semne goale, asa incat e nevoie de o rectificare a intelesului de cinste in materie de tiparitura. Acest inteles nu poate avea acceptii diferite si noi l-am avut odata foarte curat si vadit pentru toata lumea.

Nu tot aşa a inteles corectitudinea literara dl V. Papilian, profesor la Universitatea din Cluj. D-sa a scos un «Tratat de Anatomie umana». Desigur, un tratat trebuie sa oglindeasca starea actuala a stiintei respective – deci va fi o compilatie. Dar modul de selectiune si de prezentare a cunostintelor, precum si fraza trebuie sa apartina autorului. Asta-i personalitatea unui tratat” (Dr. Gr. T. Popa, “Cu prilejul unui tratat de anatomie umana. Cercetare critica”, 1925).

Analizand iconografia cartii lui Papilian, Popa a stabilit ca numeroase imagini erau reproduse – identic sau cu unele modificari – din diversi autori straini (Mathias Duval, Paul Poirier, A. Rauber-Fr. Kopsch, Werner Spalteholz, Julius Tandler, Leo Testut, Carl Toldt), pe care i-a citat doar in extrem de putine locuri. Desenatorul care a lucrat la acest tratat, a prelucrat imaginile preluate din alte carti, insa, in unele cazuri, din incercarea de a nu parea imaginile ca fiind identice, au rezultat erori in forma finala prezentata.

“O astfel de figura totdeauna reprezinta o initiativa intelectuala. Autorul simplifica natura, alegand cateva elemente si eliminand cu intentie pe celelalte. Selectionarea aceasta se bazeaza pe o conceptie, care isi propune un scop. Rar se va intampla sa conceapa infatisarea unui obiect in acelasi fel doua persoane deosebite. Conceptia apoi trebuie realizata si pe urma desenatorul trebuie s-o reprezinte credincios. E deci vorba de o munca complexa cu un netagaduit caracter personal. Daca dreptul de proprietate este garantat pana si in ce priveste fotografiile operelor de arta ori a infatisarilor pitoresti, cu atat mai mult trebuie sa fie pentru figurile al caror continut nu se afla nicaieri de-a gata ci se dobandeste printr-o munca particulara cu pecetluire personala. De aceea nimanui nu-i este permisa insusirea unei astfel de munci a altuia. (…) Acest respect al muncii intelectuale conditioneaza progresul culturii si e un criteriu de moralitate publica. El este o garantie de seriozitate a mintii si e mai ales un factor de educatie sanatoasa, fara care indemnul spre lucruri ideale e o viclenie rau acoperita”, scria Popa.

Juriu de onoare

Cu prilejul unui tratat de anatomie

Foto: arhiva personala

Grigore T. Popa observa ca, si in privinta textului, autorul preluase – ad-litteram – parti din volumele pe care le-a compilat, “impodobindu-se cu opera altora ca si cum ar fi fost a domniei sale”. Prezinta fragmente edificatoare care – puse fata in faţa cu originalul – dau prilejul cititorului sa inteleaga demersul sau demistificator.

“Imi dau seama ca acuzatia mea e grava si va starni multe nemultumiri surde, dar am facut-o totusi impins de o datorie inalta. Si fiindca o polemica in condiţiile acestea n-ar avea decat rezultate sterpe, aleg o cale mai demna si mai rationala: propun un «juriu de onoare» alcatuit din personalitati competente in specialitatea asta, in fata caruia sa amanuntesc dovada inceputa aici si in fata caruia dl Papilian sa se explice”, propunea anatomistul.

Victor Papilian, iritat de aparitia articolului incriminatoriu in coloanele unui ziar central, raspunde lui Grigore T. Popa, “reprezentantul oficial si foarte autorizat al unei scoli anatomice”, doua saptamani mai tarziu, printr-un material de presa si, ulterior, publica brosura “Un raspuns” (Cluj, 1914). Intelegea in gestul colegului sau un singur scop: discreditarea tratatului.

Grigore T. Popa gaseşte replica din ziar plina de “comicarii rimate si nerimate” si remarca aspectul ignorarii supunerii lui Victor Papilian unui “juriu de onoare”, si, pe 2 februarie 1924, ii raspunde in aceeaşi gazeta. In sapoul articolului se motiva alegerea ziarului respectiv, si nu a unei reviste de specialitate, si se anunţa ca discutia se va transfera in paginile “Revistei stiintelor medicale”.

“Domnul Papilian socoate ca n-am ales bine exemplele de copietura si pentru sprijinul acestei teze muta intelesul vorbelor: acolo unde spun eu «modificat», «combinat», dumnealui spune «copiat» si, pe baza acestei falsificari de inteles, alatura exemplele de monstruozitati, date de mine, pe care le face exemple de plagiere grafica şi exclama cu candoare: dl Popa e «de rea credinta». Rea credinta este, insa ea trebuie cautata aiurea. (…) Pe dl Papilian il mai supara un lucru: ca am scris la un ziar – socotind probabil ca adevarul isi schimba fata dupa tiparnita. (…) Dl Papilian uita, sau mai bine zis trece cu vederea partea esentiala a articolului meu: «juriul de onoare». Eu cand am cerut asa ceva am inteles sa trag si consecintele. Pentru ce nu-si procura dl Papilian satisfactia de a ma vedea condamnat de oameni competenti? (…) Vazand cumplita sfortare de a fi cu duh printre incoerente incep sa regret ca am mai pus in evidenta pe dl Papilian, intrucat eu n-am avut intentia sa lovesc persoana domniei-sale ci sistemul pe care si l-a apropriat. Regretabil ca efectele sunt altele si semnele lor apar asa de fulgerator in scrisul si ortografia dlui Papilian!” (Gr. T. Popa, “Domnul Papilian recunoaşte”, in Adevarul, sambata 9 febr. 1924).

Tehnici ale plagiatului

Deoarece in articole oferise doar cateva exemple, dar semnificative, ale felului in care a fost alcatuit volumul, si pentru a nu mai polemiza, Grigore T. Popa reia, si descrie detaliat, o parte din tehnicile prin care au fost modificate si publicate peste o suta cincizeci de desene. S-a procedat prin: marire, micsorare ori amputare (transversal sau longitudinal); transferul unor amanunte sau repetarea unei parti din figura (4 vertebre fata de 3); introducerea de elemente secundare (varfuri de apofize, unghiuri de omoplat) ori suprapunerea a doua originale (cu mici corecturi, ce pot determina “monstruozitati”); alipirea la un desen original a unor elemente secundare preluate din diversi autori (asezarea ilogica a unui muschi peste o articulatie); preluarea identica a imaginii.

Popa sustine si argumenteaza procesul de elaborare a textului, pe care-l supune unei analize frastice si lingvistice: “Oricat am socoti noi secundara fraza dintr-un tratat didactic, nu cred ca trebuie sa impingem prea departe dispretul pentru dansa”.

Astfel, Grigore T. Popa descrie unele trasaturi particulare pe care le-a identificat la o noua lectura a “Tratatului de Anatomie”: lipsa expresivitatii şi a unitatii de continut a textului; citarea inexacta; adoptarea nomenclaturii internationale si folosirea simultana a celei vechi; imbinari lexicale din texte diferite; terminologia fluctuanta insotita de multe ambiguitati. Constata ca intreg textul este traversat de o folosire defectuoasa a limbii si ofera exemple edificatoare.

Anatomia transcendenta

Victor Papilian, a raspuns argumentelor lui Grigore T. Popa, socotit “un abil jongleur de vorbe”, folosind o serie de judecati depreciative la adresa sa si a profesorului Rainer. Sustinea ca incriminarile care i s-au adus se datoreaza faptului ca “laboratorul de anatomie din Bucuresti si dl dr. Popa, in special, tot n-au alta ocupatie; vor lucra cu aceasta ocaziune si pe taramul anatomiei”.

Grigore T. Popa, “cu o perversitate si o perseverenta diabolica, purica toate micile detalii, se leaga de cuvinte, de fraze si de greşeli inevitabile. Acestea ii sunt d-sale necesare! In afara de faptul ca greseste ca critic, d-sa isi face si o proasta educatie personala. (…) Dar dl dr. Popa nu este un critic! d-sa este un pamfletar; d-sa este exponentul unei scoli sterile si invidioase”, conchidea Papilian.

Cei din Bucureşti sunt vazuti de Papilian ca fiind reclamagii si ironizeaza figura profesorului Rainer, “om grav, vesnic meditativ, vesnic preocupat, care a vazut totul, care ştie totul. Acesta discuta cu aceeaşi competenţa: luni despre muzica lui Bach, marti despre picturile lui Durer, miercuri despre politica engleza in colonii, joi despre Betelgeuse si cei mai noi sori descoperiti, vineri despre metabolismul albuminoidelor, sambata despre puturile de petrol de la Bacu, duminica despre Leonardo da Vinci ca paleontolog etc. etc. etc.”.

Anatomia de la Bucuresti este ridiculizata si numita “transcendenta” si afirma ca “nicio lucrare de valoare n-a iesit nici din scoala anatomica de la Iasi, nici din cea din Bucuresti, de cand la conducerea lor se gasesc personagiile reformatoare. (…) In schimb, ce se face in laboratorul de Anatomie din Bucuresti? Ei bine, acest laborator reprezinta o vasta societate de admiratie mutuala, in care maestrul si elevii s-au decretat deopotriva de geniali; totul in atitudinea lor – de la palaria pe care o tin in dulap – si pana la ultimul gest, poarta pecetea aceleeaşi farse de genialitate, menita impresioneze pe naivi, pe domnisoarele exaltate si pe snobii intelectuali. (…) La Bucuresti, daca nu se invata nimic in laboratorul de Anatomie, daca nu se lucreaza nimic, in schimb se critica, se critica si iar se critica. Dar si aceasta critica nu se face prin mijloacele reale ale publicitaţii serioase – caci in afara de articolul dlui Popa in contra mea, publicat in Adevarul – critica acestei scoli se bazeaza pe insinuari soptite la ureche si printr-o lenta, dar sigura penetratiune, in baza principiului: «calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque choses»”, scria anatomistul clujean.

De la plagiat inspre literatura

Adevarul – Papilian recunoaste

Foto: arhiva personala

Asemenea limbaj si exemplele neconcludente, uneori descalificante, pe care le-a oferit Victor Papilian, ca raspuns la acuzatia de plagiat, au fost insotite, la final, de o povestire cu un anume subinteles: “Istoria magarului farsor si a cioarei invidioase”. Dupa acest episod, cum s-a constatat, avand si afirmatiile prof. Papilian ca suport, anatomistul clujean a descoperit in sine talentul literar, pentru beletristica si teatru.

Victor Papilian, chiar daca a incercat sa se justifice prin cele scrise, in paralel cu aceasta, a retras tratatul din librarii si a aplicat, in afara paginatiei, un “Cuvant introductiv pentru studenti”, in care a specificat cele 35 de surse bibliografice utilizate, multe din acestea fiind din cele indicate de Grigore T. Popa in articolele sale. Pe versoul paginii a consemnat ca figurile din volumul sau au fost desenate dupa modele originale si dupa modele inspirate din tratatele consultate. In interior a aplicat, in subsolul catorva imagini, o fasie de hartie pe care a scris diverse nume de autori.

Concomitent, publica si urmatorul volum al “Tratatului de Anatomie”. Pentru a preintampina alte critici, introduce o foaie, de aceasta data care intra in paginatie, pe care stau scrise urmatoarele:

“Imprejurarile, care au facut din aceasta carte o necesitate, au imprimat redactarii un caracter de urgenta; de aceea, pentru ca inevitabilele greseli sau omisiuni, sa nu dea nastere la interpretari gresite, acest volum ca si intreaga editie, a acestui tratat, are valoarea unui manuscris”.

Grigore T. Popa, observand mentiunea aceasta, a facut un ultim comentariu, care si incheie episodul polemic, cel putin in scris, al celor doi anatomisti:

“Cand un autor vrea sa dea scrisului sau un caracter de intimitate si vrea sa evite discutii pe tema continutului, atunci pune indicatia «publicat ca manuscris» – in formula originala «als Manuskript gedruckt». Asta se obisnuieste mai ales cand e vorba de «memorii», care privesc persoanele inca in viata, sau productii originale pe care autorul nu le pune in vileag ci le distribuie cui vrea el. Dar o carte didactica, un manual destinat invatamantului si pus in vanzare la toate librariile, as vrea sa vad si eu cum poate fi socotit ca manuscris? Ca autorul ar vrea sa evite critica este, dupa cele constatate de noi, foarte de inteles. Si iarasi e foarte lamurit ca interesul oricui ar vrea sa utilizeze cartea aceasta – care nu trateaza despre amintiri sau peripetii din viaţa autorului – e ca ea sa fie valorificata prin critica.

Dar pentru incheierea acestui proces, refugierea dlui Papilian in dosul formulei «als Manuskript gedruckt», are un inteles desavarsit, ca o confirmare definitiva. La primul meu articol, autorul m-a insultat printr-o brosura si a tacut prudent in chestia «juriului de onoare»; la al doilea articol a furisat o foaie cu recunoaşteri treptate, lipita supranumerar pe volumele inca nevandute; si mai apoi a socotit si mai intelept lucru sa spuna ca totul nu-i decat un manuscris. Lucrurile s-au clarificat, dar ce ocol ne-a trebuit!”.

Ce-a urmat dupa…

“Ambii au fost vulcanici si orgoliosi… dar si rationali din moment ce conflictul deschis a durat cateva luni, la inceputul anului 1924, dupa care ani de zile a constat doar in faptul ca nu s-au salutat”, aflam de la scritorul-medic Florea Marin.

Francisc Rainer, cu putine zile inainte de a se sfarsi, a dat cateva indicatii in ce priveste modul in care sa se desfasoare lucrurile dupa moartea sa. Uitase de mult incidendul cu Papilian. O demonstreaza rugamintea sa, adresata unei colaboratoare apropiate, de a distruge “o scrisoare a unui transilvanean, care a insultat pe Papilian. (…) Interzic s-o cititi; s-o distrugeti, s-o puneti pe piatra si sa-i dati foc”, isi amintea, si nota in jurnal, sotia sa, Marta Trancu Rainer.

Dupa trecerea in eternitate a profesorului Rainer, Victor Papilian publica in “Revista Fundaţiilor Regale” (nr. 8, 1947) articolul “Francisc Rainer si epicul tacerii”, prin care ii recunostea valoarea de “mare profesor”, “mare om de stiinta” si “mare organizator”. Insa, cu o nuanta usor atingatoare, ce-l viza pe Grigore T. Popa, afirma: “Minunata conceptie a lui Rainer asupra sistemului port-hipofizar intra prin faptul de observatie in marea panorama a stiintei, dar prin virtualitatile ei cade cascada in clocotul nicicand istovit al gandirii creatoare”.

Dr. Richard CONSTANTINESCU

Autor si istoriograf

U.M.F. „Grigore T. Popa” Iasi