Comunele României mai mari decât unele reședințe de județ

România are 475 de comune de peste 5000 de locuitori fiecare și circa 20 de orașe cu mai puțin de 5000 de locuitori, potrivit datelor furnizate de Institutul Național de Statistică.
Comuna Florești din județul Cluj, avea la începutul acestui an aproape 47.000 de locuitori, mult peste unele orașe reședință de județ
Comuna Florești este, practic, o suburbie a municipiului Cluj-Napoca, dar și cea mai mare localitate rurală din România (cu o populație estimată în prezent la aproximativ 47.000 de locuitori).
Totuși, din toate punctele de vedere, Florești continuă să fie tratată ca o zonă rurală în politicile naționale. Pe lângă Florești, și alte suburbii sunt în continuare tratate ca zone rurale, cu toate că în realitate sunt suburbii. Astfel, în România există 25 de comune cu o populație de peste 10.000 de locuitori.
Prin comparație, 134 de localități cu statut de oraș (dintr-un total de 217) au o populație de mai puțin de 10.000 de locuitori. 399 de comune au peste 5.000 de locuitori, în condițiile în care 29 de orașe au mai pu țin de 5.000 de locuitori), arată un raport al Băncii Mondiale. Șoseaua dintre Cluj-Napoca și Florești (cea mai mare suburbie a orașului Cluj-Napoca și cea mai mare comună din România) are cel mai mare trafic din țară și cea mai mare incidență a accidentelor rutiere.
Chiajna (Ilfov). Aproape 33.000 de locuitori la 1 ianuarie 2022
Ca idee, România are doar 9 orașe din cele 320 cu o populație de peste 20.000 de locuitori. La fel ca în cazul multor localități ilfovene, în comuna Chiajna cifrele oficiale nu coincid cu cele din teren în ceea ce privește numărul de locuitori. În acte, Chiajna a crescut în ultimii aproape 30 de ani de la 7650 de locuitori, la 22.926 de locuitori, însă primarul Sectorului 6, Ciprian Ciucu, susține că cifra reală ajunge la 100 de mii de locuitori, adică echivalentul unui oraș ca Râmnicu Vâlcea. Acest fenomen e generat de creșterea necontrolată și haotică din punct de vedere imobiliar a comunei. Edilul Sectorului 6 spune și că această creștere imobiliară vine fără dezvoltarea, în paralel, a unor servicii publice de calitate, motiv pentru care locuitorii din Chiajna vin să învețe la școlile din Sectorul 6. Pentru a reduce din presiune, Ciprian Ciucu spune că dezvoltatorii imobiliari vor mai putea să construiască blocuri noi în sector, doar dacă în rând cu acestea construiesc și școli, scrie Buletin de București.
În 1990, România avea 56 de municipii, 204 orașe și 2.688 comune. În 2021, numărul municipiilor și orașelor urcă la 319, iar cel al comunelor urcă la 2.862. Proporțional cu aceste creșteri urcă și cheltuielile publice cu întreținerea aparatului public. În aceeași perioadă (1990-2021), mare parte din localități au fost dez-industrializate (firmele care existau s-au desființat sau au dat faliment) iar sursele de finanțare ale bugetelor locale s-au împuținat drastic. Dacă în Europa reducerea cheltuielilor publice se face și prin comasarea localităților (în loc de 3 primarii, 3 consilii locale șamd, se poate și cu un singur primar, un singur consiliu local șamd), în România încă mai stăm să ne întrebăm ce să facem că să stopăm risipa banilor publici.
Noile localități-magnet presupun extinderea suprafețelor locuibile. Așa se face că în ultimii 20 de ani, municipiul București a fost oarecum nevoit să adauge la teritoriul său o suprafață mai mare decât suprafața Oradei.
Există de asemenea orașe care s-au ”contractat”, uneori cu peste 1000 de hectare, iar altele care și-au mărit teritoriul de aproape 20 de ori. De ce ”cresc” sau ”scad” suprafețele orașelor? Explicațiile sunt multe: de la presiunile făcute de dezvoltatori pentru includerea unor terenuri în perimetrul intravilan, la dezvoltarea industrială intensivă. În cazul orașelor care au înregistrat un recul, e vorba de dez-industrializare, de plecarea localnicilor la muncă în străinătate sau de îmbătrânirea populației.
Orașele care și-au redus suprafața în ultimii 17 ani: Mizil e de departe pe primul loc, ”pierzând” peste 1400 de hectare.
La Mizil, potrivit unui raport propriu al Primăriei, situația e foarte precară. Conform Atlasul zonelor urbane marginalizate din România ce prezintă distribuția zonelor dezavantajate și a comunităților marginalizate, oraşul Mizil are 3 zone marginalizate: una de tip mahala și alte două zone încadrate ca zone de tip istorice (centrale) cu locuințe sociale și/sau clădiri ocupate abuziv. Starea tehnică a drumurilor din Mizil, mai arată raportul citat, nu este corespunzătoare standardelor de siguranță şi trafic, aproape jumătate din infrastructura rutieră a oraşului nu respectă standardele, având platforme pietruite, balastate sau balast în amestec cu pietriș.
Alte puncte slabe ale orașului (potrivit raportului linkuit mai sus): Necorelarea proiectelor de reabilitare a drumurilor cu intervențiile la rețelele de apă, canalizare sau gaze; Lipsa transportului în comun urban; Lipsa zonelor de agrement; Lipsa spațiilor de joaca; Parte din drumurile și rețelele de utilități riscă să rămână nemodernizate sau nereabilitate din cauza posibilităților financiare reduse ale localității; Suprasolicitarea infrastructurii de apă potabilă. Nu e de mirare că orașul e în declin, fără a intra în comentarii legate de competențele celor care s-au perindat la administrarea treburilor publice acolo.
Dumbravita, Timis. De la puțin peste 2000 de locuitori în 1992, astăzi trăiesc acolo aproape 18.000 de oameni
Însă apropierea de Timișoara a făcut ca acum comuna să fie extrem de aglomerată. Nu doar că zeci de firme și-au deschis sedii aici, dar construcțiile au năpădit câmpurile de la marginea localității, făcându-i pe mulți să-și construiască case, fără însă a păstra un teren cât de cât semnificativ pentru verdeață.
„Eu am locuit aici de când eram copil. Erau doar casele din vatra veche a satului, nu erau blocuri, era un parc — cel din centru — și cam atât. Este adevărat că localitatea s-a dezvoltat mult, dar acum e foarte aglomerată. E ca la oraș. Vedeți că zilnic șoseaua este plină de mașini”, ne-a spus o localnică din Dumbrăvița.
„Am plătit peste 100.000 de euro pe casă, acum câțiva ani, dar nici azi nu avem strada asfaltată. Este de pământ cu piatră, iar, dacă plouă, e greu să ieșim fără să ne murdărim. Și sunt multe străzi în această situație”, spune un timișorean mutat aici.
„A devenit foarte aglomerată Dumbrăvița. Nu mai ai unde să pui un ac. Iar drumul dintre casă până în Timișoara, unde muncesc și eu, și soția, este foarte greu. Se circulă bară la bară și pierzi zeci de minute pe drum, mai ales dacă stai în celălalt capăt al comunei”, mai spune un localnic.
Tocmai pentru că a devenit atât de sufocată de construcții, autoritățile au decis să nu mai permită nimănui să parceleze terenurile la mai puțin de 500 de metri pătrați.
Cât despre drumuri… situația nu se va schimba prea curând, dacă ne uităm la ritmul în care se ridică noi cartiere. „Nu pot asfalta în ritmul în care se construiește”, obișnuiește să spună primarul.
Un mare beneficiu pentru localnicii din Dumbrăvița este legătura cu Timișoara prin mijloace de transport în comun. Până acum au fost introduse două linii de troleibuz, care fac legătura între comună și orașul de pe Bega. Iar autoritățile vor să le extindă, alături de transportul școlar, scrie presa locală.
Mogoșoaia, Ilfov. În ultimii 30 de ani populația s-a dublat, ajungând la aproape 10.000 de oameni, mai mult ca zeci de orașe din România.
În aceeași situație e și Cristian, Brașov, care și-a dublat populația, ajungând la circa 6.500 de localnici, de la 3000, in urmă cu 30 de ani.