Cum a căzut, într-o singură după-amiază, banca ce păcălise șaptezeci de țări

La ora 13:15, pe Regent Street, în inima Londrei, câțiva oameni în costume au intrat pe ușa unei sucursale bancare. N-au dat mâna cu nimeni. Le-au spus angajaților să se oprească din lucru, i-au adunat într-o încăpere, le-au explicat pe scurt ce se întâmplă și i-au trimis acasă cu lucrurile personale în brațe. Așa arată sfârșitul unei bănci: fără sirene și fără cătușe, doar un funcționar care își strânge cana de cafea de pe birou.

Era 5 iulie 1991. În aceeași zi, la New York, autoritățile statale blocaseră încă de la ora 9 dimineața 100 de milioane de dolari în biroul de pe Park Avenue. Același lucru se petrecea la Los Angeles. Coordonați de Banca Angliei, supraveghetorii din Marea Britanie, Luxemburg și Insulele Cayman preluau controlul asupra a 20 de miliarde de dolari în active. Banca se numea Bank of Credit and Commerce International, sau BCCI. Ajunsese cândva a cincea cea mai mare bancă privată din lume. Presa avea să-i găsească repede o poreclă mai potrivită: Bank of Crooks and Criminals International.

Omul care convingea pe toată lumea

Povestea începe în 1972, cu un bancher pakistanez, Agha Hassan Abedi, și cu bani din Golf. BCCI a crescut cu o viteză pe care puțini și-o explicau. În câțiva ani avea filiale în America Latină, Orientul Mijlociu, Africa și Europa, iar la apogeu era prezentă în 70 de țări.

Secretul nu stătea doar în bani, ci și într-o arhitectură. Banca avea două picioare: o entitate în Luxemburg, alta în Insulele Cayman. Fiecare jurisdicție vedea doar o bucată din ea, iar niciuna nu vedea întregul. Nicio bancă centrală nu o supraveghea consolidat. Abedi a convins lumea să accepte un aranjament improvizat, un „colegiu” ad-hoc de supraveghetori, din care făcea parte și Banca Angliei. Cu alte cuvinte, o bancă globală era supravegheată de toți și, practic, de nimeni.

Americanii au simțit ceva încă de la mijlocul anilor ‘70, când BCCI a încercat să cumpere o bancă în SUA. Autoritățile au refuzat, deoarece instituția nu avea un supraveghetor clar. Abedi a găsit o ușă din spate.

Banca de peste drum de Casa Albă

În 1981, Rezerva Federală a aprobat preluarea First American Bankshares, un holding cu 294 de sucursale în Virginia, Maryland și Washington DC, de către un grup de investitori din Orientul Mijlociu. Fed a pus o singură condiție: BCCI să nu dețină și să nu controleze niciodată banca. Investitorii au promis. Toți erau, întâmplător, clienți și acționari ai BCCI.

Președintele First American a devenit Clark Clifford, fost secretar al apărării și consilier al mai multor președinți democrați, unul dintre cele mai respectate nume din Washington. Ani mai târziu s-a aflat că oamenii BCCI participaseră la angajarea a trei directori ai First American, negociaseră două achiziții cheie și finanțaseră expansiunea băncii. Clifford a jurat că nu știuse nimic și că, dacă a existat vreo fraudă, a fost și el păcălit.

Prin aceeași rețea curgeau și bani mai murdari. Fostul dictator panamez Manuel Noriega își muta fondurile din Panama printr-un cont BCCI deschis la First American. În 1990, la Tampa, banca a pledat vinovată de spălare de bani.

Fabrica

Când anchetatorii au ajuns în sfârșit la sediul londonez, au găsit ceva ce poliția a numit pur și simplu o „fabrică de documente”. Era un atelier care producea hârtiile necesare ca frauda să funcționeze: contracte, garanții, justificări, adică tot ce trebuia pentru ca un împrumut fără acoperire să arate impecabil la audit.

Cel mai mare client al fabricii era Abbas Gokal, șeful Gulf Group, un imperiu de comerț și transport maritim. Firma lui era, în cuvintele instanței de mai târziu, „iremediabil insolventă”. Cu toate acestea, primea zilnic milioane de dolari în credite negarantate, într-un circuit continuu între BCCI și Gulf Group. Banii se spălau prin două bănci din New York. În total, rețeaua de împrumuturi a ajuns la 1,2 miliarde de dolari.

Gokal zbura cu avioane private. Avea două Rolls-Royce-uri, unul parcat la Geneva și celălalt la Londra, ca să nu-i lipsească niciodată unul.

Când pierderile au devenit „potențial ruinătoare”, spre sfârșitul anilor ‘80, guvernul din Abu Dhabi, a cărui familie conducătoare controla banca, a pompat încă un miliard de dolari în capital. N-a fost suficient. Un raport de audit a ajuns pe masa Băncii Angliei, iar guvernatorul Robin Leigh-Pemberton a rezumat situația în fața presei: frauda era mare, era extinsă și dura de mult timp, cu pierderi ascunse și contabilitate falsă.

Cine plătește

Prăbușirea a lovit în primul rând oamenii obișnuiți. Mii de firme mici și oamenii care își puseseră acolo economiile au rămas fără bani. Au fost afectate și consiliile locale britanice, care aveau depozite de milioane de lire. Banca Angliei a promis că va acoperi 75% din depozite, dar plafonat la 15.000 de lire. Cine avea mai mult pierdea diferența.

La o filială londoneză, un director de afaceri kenyan, Ahmed Abdullah, le-a spus jurnaliștilor exact ce simțeau toți: avusese senzația că lucrurile nu merg bine, dar nu își imaginase că se va ajunge aici. „Ar fi trebuit să știu.”

Șase ani mai târziu

Gokal a fost prins abia mai târziu. Poliția germană l-a arestat în timpul unei escale între Karachi și Statele Unite și l-a extrădat rapid în Marea Britanie. A urmat un proces maraton de 122 de zile la Old Bailey, care a costat aproximativ 10 milioane de lire, plătite integral de contribuabilul britanic. În 1997, Gokal a fost condamnat la 14 ani de închisoare, cea mai lungă pedeapsă obținută vreodată de Serious Fraud Office.

Judecătorul Buxton l-a descris ca pe un om inteligent, sofisticat și lipsit de scrupule, care amenințase integritatea întregului sistem bancar internațional. Procurorul SFO a spus-o mai simplu: costul real al fraudei este mizeria umană.

Morala

BCCI n-a căzut pentru că a fost prea mare sau prea riscantă. A căzut pentru că a fost construită să nu poată fi văzută în întregime. Fiecare supraveghetor avea o piesă de puzzle și presupunea că altcineva are imaginea completă. Lecția a schimbat regulile: după 1991, Comitetul de la Basel a impus ca orice grup bancar internațional să aibă un supraveghetor clar, care să vadă totul, consolidat.

Funcționarul de pe Regent Street care și-a strâns lucrurile în acea după-amiază de iulie n-a aflat niciodată, probabil, că era martorul unei lecții de reglementare bancară. A aflat doar că a doua zi nu mai avea unde să meargă la muncă.