Cuvantul dat

Nicolae Manolescu m-a facut sa imi revin provizoriu din sictirul ce m-a cuprins de cand citesc prin presa tot felul de asa-zise dezvaluiri despre scriitori ce-au colaborat in varii chipuri cu Securitatea.

Concret, e vorba de un interviu acordat Cotidianului, marti 19 iulie, in care este adus in discutie Augustin Buzura. Despre acesta din urma se colporteaza de ceva vreme informatii dintre cele mai denigratoare, despre presupusa activitate de informator al Securitatii, fara insa a se aduce vreo dovada documentara in aceasta directie.

Mai mult zeloasa decat informata, Mirela Corlatan, dupa ce starneste senzatie cu acuzele directe indreptate impotriva romancierului clujean, se corecteaza mai apoi precizand ca raporturile acestuia cu Securitatea erau „neconventionale”.

Ceea ce inseamna ca nu era chiar informator, nu avea vreun angajament semnat, ci doar se vedea uneori cu agentul securitatii, intotdeauna la initiativa acestuia din urma, fie la redactia revistei Tribuna, fie pe drum, fie acasa.

Dupa lamuriri de principiu in ce priveste varietatea tipurilor de contact ale scriitorilor cu Securitatea, care nu erau toate forme de colaborare, Manolescu nu omite a lua apararea breslei scriitorilor, pe care, cu argumente, o vede supusa unor atacuri sistematice si injuste in ultima vreme, in ciuda faptului ca USR a fost principala institutie producatoare de dizidenta.

E drept ca in multe cazuri, dizidenti faimosi au ajuns sa faca mici concesii, adica sa mai colaboreze, ca in cazul lui Coposu, Paleologu, Doinas. De unde nu rezulta ca numitii sunt niste turnatori nenorociti, asa cum bieti ziaristi ce gafaie strident in jurul unor furii prefabricate, care n-au citit in viata lor nici cat ciornele la un roman de-al lui Buzura, sunt tentati sa sugereze.

Memorabil mi se pare mie argumentul pe care il foloseste Manolescu in sustinerea lui pentru Buzura. Memorabil pentru ca, desi cel mai slab la nivel formal, in esenta cred ca ar trebui sa constituie forma principiala a credibilitatii. Manolescu spune cam asa, cand vorbeste cu mine intr-o situatie de genul acesta, cuvantul lui Buzura „este sfant”.

Rareori poti convinge pe cineva dandu-ti cuvantul. Faptul ca Manolescu poate recurge la un atat de comun si de bun simt argument ma obliga sa consider ca, la urma urmei, credibilitatea personala e mai puternica decat chiar scriptele sau actele ce poarta parafa institutiilor.

Intr-o lume a mistificarii sistematice cum era cea din vremea comunista, orice putea fi contrafacut sau inscenat, adeziuni, declaratii, contracte.

E drept, la urma urmei nu poti sti niciodata daca credibilitatea cuiva, oricat de respectabil, important din punct de vedere cultural sau academic, nu se bazeaza tocmai pe necunoasterea adevarului.

Daca nu exista nimic care sa ateste o vinovatie, nu ai dreptul s-o insinuezi pornind de la simple suspiciuni sau informatii colectate apocrif prin diverse persoane ce zac la adapostul meschin al anonimatului. Insa a porni sistematic cu prezumtia de vinovatie si cu suspiciune fata de cel cu care ai de-a face e semnul unei incurabile patologii.

Manolescu exprima o atitudine sanatoasa tocmai pentru ca reabiliteaza bunul simt de grad zero, cuvantul dat. Intre doi oameni ce se considera prieteni, chiar daca n-ar veni in plus peste asta onoarea si respectul de sine, cuvantul dat trebuie sa fie „sfant”. De jur-imprejurul acestei forme de integritate a relatiilor umane ar trebui sa se miste si conventiile sociale si institutiile.

Aceasta aparenta slabiciune, a crede pe cineva pe cuvant, a-l sustine public pentru ca asa „a spus” el, este si cea mai puternica virtute umana. Din momentul in care, contrar inocentei sustineri a lui Manolescu, cuvantul dat nu mai este „sfant”, se pierde orice valoare a comunicarii sociale, nu mai este „sfant” nimic in viata noastra.

Cuvantul e cel ce inalta sau face sa se prabuseasca cineva, el sfinteste sau corupe. Cred ca o cura de igienizare a propriului limbaj, dar si mai mult, a celui folosit in relatiile publice, devine conditie obligatorie pentru recunoasterea noastra culturala si umana in afara granitelor. Trebuie sa tindem sa putem fi crezuti pe cuvant, adica, ceea ce spunem sa fie „sfant”.

Asta e lectia pe care cred ca ar trebui sa o invatam de la Manolescu, iar atitudinea lui fata de cazul Buzura cred ca e cea mai corecta pentru un presedinte USR. Trebuie sa se bata cu toate armele permise pentru salvarea credibilitatii scriitorilor, mesterii limbii si identitatii unei epoci, fara de care, de fapt, nu ar exista o cultura romana.