Damian Draghici: Pana acum eram tiganul cu toba, acum sunt americanul cu naiul

„Cel mai mare chin al unui artist este sa aiba un hit care nu ii place si pe care trebuie sa il cante in fiecare seara. Asta mi s-a intamplat exact mie. Erau niste panarame de piese pe care trebuia sa le cant in fiecare seara. Credeam ca o sa innebunesc”, a explicat Damian Draghici vineri seara, in cadrul unui concert in care artistul roman a aratat ca bebop-ul si naiul pot avea un destin comun. In aceeasi seara, Diane Schuur a redefinit conceptul de scat singing, a reusit sa redea note de 60 de secunde, a inganat notele de clarinet ale lui Eddie Daniels si a prezentat piese create chiar in 1924.

„Va multumesc mult ca ati venit si ca mi-ati acceptat inca o data nebunia, schimbarea. Ma numesc Damian: pana acum eram tiganul cu toba, acum sunt americanul cu naiul”.

„Acest concert este un omagiu adus muzicienilor de jazz, geniilor din muzica de jazz si oamenilor care au avut o influenta asupra mea, pe cand eram copil. Fiecare piesa pe care o auziti este o piesa pe care, la o anumita varsta, am ascultat-o si m-a afectat intr-un fel”, a explicat Damian Draghici, intr-un concert in care au fost interpretate piesele unor artisti ca Charlie Parker, Lee Morgan sau John Coltrane.

„Fiecare piesa am reorchestrat-o si am pus-o pe noul meu album, care va fi gata undeva in aprilie sau mai”, a mai promis Damian, la inceputul unei seri in care naiul a fost introdus in lumea bebop-ului.

Ajutat de Eddie Daniels („The King”) la clarinet, Randy Porter (pian), Scott Steed (bas) si Reggie Jackson (tobe), Damian Draghici a oferit si „una dintre piesele de jazz cele mai dificile si mai challenging, mai provocatoare, Giant Steps, piesa lui John Coltrane, cantata la naiul electric pentru prima oara.”

Intre melodii, pe ecranul din spatele scenei, au fost prezentate fragmente video cu celebri artisti de jazz care l-au laudat pe Damian pentru calitatile sale, pentru modul in care se poate folosi de nai pentru a canta: Tom Kennedy, Russel Ferrante, Bob Mintzer, Stanley Clarke, Chris Botti, Doug Webb, Louis Conte, Luciana Souza, Louis Conte, Michel Camilo, Oscar Castro-Neves.

„The idea that you can play all the chromatic on an instrument like that is just crazy, it’s crazy great!” (Russel Ferrante)

Seara a continuat cu un recital al celebrei Diana Schuur, detinatoare a doua premii Grammy, „cea mai buna cantareata de jazz din ultimii 30 de ani”, cum a prezentat-o Damian.

„Hi everybody, I’m Deedles”, a salutat artista, dupa ce a fost ajutata sa se aseze pe un scaun, in mijlocul scenei (este oarba din nastere), pentru a incepe recitalul cu un Deedles’ Blues bine primit.

A continuat cu melodia You Taught My Heart To Sing („We meet and it begins/ The sound of violins/ The song of birds high on the wing/ You taught my heart to sing”), la sfarsitul careia si-a folosit vocea pentru a emite o nota muzicala vreme de aproape un minut, fara intrerupere. „That was preety cool, huh?”, avea sa exclame chiar artista, dupa aceasta dovada de maiestrie.

A urmat Taking A Chance On Love, apoiMy Favorite Things, melodie creata in 1959 de Rodgers si Hammerstein si celebra datorita aparitiei pe coloana sonora a musicalului The Sound of Music, unul dintre filmele favorite din copilaria lui Diane Schuur. Prilej pentru scat singing, miscari nebunesti din maini si din cap, totul pentru o tehnica vocala prin care artista a aratat ca nu doar instrumentistii pot fi virtuozi.

„Raindrops on roses and whiskers on kittens

Bright copper kettles and warm woolen mittens

Brown paper packages tied up with strings

These are a few of my favorite things.

Cream-colored ponies and crisp apple strudels

Doorbells and sleigh bells and schnitzel with noodles

Wild geese that fly with the moon on their wings.

These are a few of my favorite things.

Girls in white dresses with blue satin sashes

Snowflakes that stay on my nose and eyelashes

Silver-white winters that melt into springs

These are a few of my favorite things.

When the dog bites

When the bee stings

When I’m feeling sad

I simply remember my favorite things

And then I don’t feel so bad.” (My Favorite Things)

Sursa: kids.niehs.nih.gov.

S-a aplecat de cateva ori la pamant, atingand podeaua cu palmele, in semn de multumire pentru primirea de care a avut parte („What a beautiful country, oh, my Gosh!”), apoi a trecut la pian, in fata unui microfon „Shure”, cu nume predestinat („How cool! It’s just spelled differently!”), pentru a interpreta o piesa creata in 1924 – The Man I Love (versuri: Ira Gershwin, muzica: George Gershwin).

S-a intors apoi pe scena Eddie Daniels, pentru Land Of Make Believe, prilej pentru pasaje de scat singing (Diane a aratat ca nu a inventat aceasta tehnica, dar ca o poate folosi ca nimeni altcineva) si pentru ca vocea artistei si clarinetul lui Eddie sa se ingane intr-un dialog ghidus.

„When you’re feeling down and out

Wondering what this world’s about

I know a place that has the answer.

It’s a place where no one dies.

It’s a land where no one cries.

And good vibrations always greet you.

How I love when my thoughts run

To the land of make believe.

Where everything is fun forever.

Children always gather around

Mother Goose and all her rhyme

They fill the air with sounds of laughter.

I once asked the Wizard of Oz

For the secret of his land

He said, „Just take a look around here.

Seven dwarves and Little Boy Blue,

Uncle Remus and Snow White, too.

(Now, just between us,

That’s what’s known as integration.)

Jack and Jill are hard at work

Helping children dream awhile,

And Snoopys making smiles for grown-ups.

All the elves are making toys

They are rich with all the joys

Of seeing happy kids at Christmas”. (Land Of Make Believe, fragment)

Seara a continuat cu Eddie si Damian pe scena, „these two cats”, cum ii numise mai devreme Diane Schuur.

„Aveam 12 sau 13 ani si era o piesa care semana, in urechile mele, cu piesa lui Horia Moculescu din Pistruiatul. I-am fredonat-o unui amic pe strada si mi-a zis ca a auzit candva o piesa straina care se numea asa: Bluesette, a lui Toots Thielemans”.

„Jazzul a fost dintotdeauna o dragoste a mea. Unchiul meu si taica-miu, cand veneau din strainatate, imi aduceau casete. De mic copil mi-a placut jazzul, dar, din cauza felului in care am fost crescut, a trebuit sa cant muzica populara, tiganeasca si ce se putea”, a mai spus Damian, povestindu-si avatarurile si prezentand modul in care a ajuns sa se lege de lumea jazzului.

„Cand am ajuns in Grecia, a trebuit sa cersesc – la un moment dat a trebuit sa invat orga, din cauza contextului in care eram, ca sa pot sa castig o paine, sa pot sa mananc si sa imi intretin familia. In Grecia am cantat cu orga si m-am dus la Conservatorul “Philipos Nakas”, unde studiam jazz”.

„In Romania ascultam jazz si ma duceam la toate concertele de jazz cand veneam de la nunti. Cantam cu toba la nunti, cate trei zile, iar cu banii pe care-i castigam, ma duceam sa vad concertele pe care le sustineau muzicienii de jazz din afara sau din Romania.

„Prima oara l-am intalnit pe Randy Brecker in 1987, cand a venit la Hotel Nord. L-am cunoscut si i-am spus: „Eu vreau sa cant jazz la nai, vreau sa ajung in America”. Si mi-a spus „Ok!”. Va dati seama, eram un copil, cred ca i s-a parut ca sunt nebun.

Dupa 10 ani, in 1997, am ajuns in sfarsit in America si m-am dus intr-un club, sa-l vad. La jumatatea set-ului, stateam la bar si m-am dus spre el, sa ii vorbesc. Va dati seama, ma schimbasem foarte mult de la 17 ani la 27. Si mi-a zis: „Welcome, you made it!”. „Ma mai tii minte?” Si a zis: „Da, nu mi-ai spus tu ca vrei sa vii aici, sa faci asta?”

„M-am dus la Berkeley apoi, nu ca sa studiez pop, ci ca sa studiez jazz. M-am dus sa invat bebop adevarat, sa cant jazz. Si in primul an am avut fericirea sa cunosc foarte mari muzicieni si sa ma introduca in viata lor, adevarata. Credeam ca artistii de jazz de acolo nu sunt ca artistii nostri. Credeam ca sunt niste staruri uriase, un fel de Michael Jackson si au o altfel de viata.

Cand am terminat Berkeley-ul, m-am dus la New York si vreo sase luni de zile nu am avut ce sa mananc. Am mancat 28 de oua in 36 de zile, cam asta era tot ce aveam, e o poveste adevarata.

Au aparut niste oameni care erau interesati de mine, voiau sa faca un show de muzica pop. Pe timpul acela nici nu stiam ce e muzica pop, aveam o barba lunga, un par lung si eram schilod, caci nu aveam ce sa mananc. Mi-au spus: „Vrei sa faci un CD cu muzica pop, un DVD?” M-am dus, m-am vazut cu ei. Cand am venit acasa, le-am spus prietenilor mei ca m-au contactat astia sa fac un CD. Le-am zis ca nu vreau sa ma duc, ca nu stiu ce e muzica asta, e ceva usor, niste note lungi. Si prietenii mi-au spus „Stii ce? Du-te acuma, cat esti frumusel, faci asta si in zece ani te intorci. Noi tot aici o sa fim. In timpul asta, poti sa ne iei si pe noi la cantari cu tine, la muzica asta, poti sa faci bani buni”. Le-am dat telefon alora si am acceptat. Asta s-a intamplat in 2001.

A fost de fapt o vanzare a mea, mi-am vandut sufletul diavolului, pentru ca nu imi placea muzica aia. Ca sa va dati seama cat de sincer sunt: eram pe scena si-mi era rusine de ceea ce faceam. Dar am facut-o, pentru ca in acel moment era singura modalitate sa supravietuiesc. Pentru ca nu traiam in Romania, sa am pe mama si pe tata, sa imi dea mancare.”

„Am crezut ca o sa fac asta doar pentru 6 luni, un an de zile. Dar fiind copil, n-am stiut ca o sa dureze mai multi ani. Lucrul asta umflat a devenit un lucru urias, de succes. Mi-a spus cineva, dupa multi ani: „Cel mai mare chin al unui artist este sa aiba un hit care nu ii place si pe care trebuie sa il cante in fiecare seara”. Asta mi s-a intamplat exact mie. Erau niste panarame de piese pe care trebuia sa le cant in fiecare seara. Credeam ca o sa innebunesc”.

„Am crezut ca o sa dureze un an – a durat trei ani de zile! Deja eram de dus la balamuc, va dati seama, nu mai puteam. Cand am vrut sa ma opresc, a venit un alt moment, turneul faimos cu Joe Cocker, cu James Brown, cu toti astia. Pentru reporteri, la lumea care se uita la televizor, insemna ceva lucrul asta, dar pentru mine nu insemna nimic. Eroii mei erau din lumea jazzului, nu din lumea pop-ului. Ii respect pe cei care fac pop, dar nu sunt eroii mei.

Am avut nevoie dup-aia sa ma regasesc. Si regasirea a fost in Romania. Eram la punctul de a innebuni. Am ajuns in Romania si am inceput de la zero cu trupa Damian & Brothers si am experimentat lucruri pe care nu le-am simtit niciodata in viata mea. Cand am plecat, la 19 ani, nu aveam experienta lucrurilor pe care le facuserati voi, adica: sa bei un sprit, sa botezi, sa cununi, sa fii sa gratare, sa te vezi cu prietenii. Nu facusem astea, traisem singur printre straini.

Aveam nevoie sa imi traiesc varsta inapoi. Si in acesti trei ani, m-am ingrasat vreo 200 de kilograme, am baut jumatate din podgoriile de la Murfatlar, am fumat jumatate din tigarile de la fabrica Marlboro, am baut toata cafeaua si ne-am distrat in general: fete, baieti, toata lumea.

La un moment dat, am simtit ca deveneam barbatul care voiam sa fiu, in mintea mea, matur. In sfarsit, banii pe care ii castigam in acea perioada, iarasi nu faceau nimic. S-au castigat bani in prostie cu Damian Brothers, nici nu puteti sa va imaginati. Dar nu mai conta, pentru ca ii cheltuiam pe toti pe bautura si pe nebunie. Toti au ajuns sa spuna „Uite ce succes ai! Poti sa faci tot ce vrei!” Si eu o tineam tot intr-o bautura, deoarece acum eram deprimat ca fac bani din ceva din care n-ar fi trebuit sa fac bani”.

„A trebuit sa inchid si Damian & Brothers si sa ma duc la ceva din care nu fac nici un ban. M-am dus la Eddie, profesorul meu cel mai bun”, a mai spus Damian Draghici.

„He’s my best student. The Best! He’s the best! He’s my only student!”, a venit raspunsul lui Eddie, pentru ca cei doi sa interpreteze Blue In Green („e a lui Miles Davis, sa spunem, dar de fapt a furat-o de la Bill Evans).

„De-a lungul timpului, unii n-au inteles ce mi se intampla si ce vreau sa fac. Multi au gandit: „Bocciul ala cu toba, care canta… Milionarul cu banii pe gat…” N-au inteles studiile pe care le-am facut, oamenii cu care am cantat.

Altii nu credeau ca am cantat cu Eddie, cu Camilo. Nu am nici un interes sa va mint. Asta fac, cu oamenii aia cant. Daca vreti, si voi puteti sa faceti asta. Ridicati-va si duceti-va in America si incercati si voi! Eu m-am luptat toata viata si lupt!” a spus hotarat Damian si a oferit ultima piesa a serii, „prima piesa de jazz pe care am invatat-o cand aveam 13 ani. Se numeste Spain, a lui Chick Corea”.