Daniela Nane revine în cinema în rolul unei femei împinse la limită: „Femeia care duce totul singură, fără să se plângă, e un portret dureros de actual”

Daniela Nane a revenit în cinema, după două decenii în care și-a dedicat cariera aproape exclusiv teatrului. Personajul Alinei din „Comatogen”, noua dramă semnată de Igor Cobileanski, i-a adus o nominalizare la Premiile Gopo 2026, la categoria „Cea mai bună actriță în rol principal.” Într-un interviu pentru publicul HotNews, actrița a vorbit atât despre complexitatea protagonistei pe care o interpretează, condiția femeii în societatea românească de azi, cât și despre cum acțiunea filmului ne arată cât de departe poate merge un om atunci când este pus într-o situație limită.

• „S-au mai schimbat lucrurile și în România, nu mai e atât de puternic stereotipul că o femeie frumoasă ar fi ori limitată intelectual, ori ușuratică, ori și una și alta. Dar încă nu a pierit, din păcate”, spune Daniela Nane, în interviul pentru publicul HotNews.  
• „Mă tem de vulgarizarea discursului public, de lipsa de empatie și de blândețe. Dar am și mari speranțe în tineri”, explică actrița cum vede viitorul.

• În ultimii 20 de ani, Daniela Nane (54 de ani) și-a dedicat cariera aproape exclusiv teatrului, însă lucrurile s-au schimbat atunci când a primit propunerea lui Igor Cobileanski de a juca în noul său film, „Comatogen.” 
• Filmul poate fi vizionat în cinematografele din România și în luna iunie.

Drama regizorului moldovean, premiată la Gopo 2026, atât la secțiunea „Cel mai bun regizor”, cât și la „Cel mai bun scenariu”, propune publicului o poveste care explorează limitele dintre bine și rău, dar mai ales, care scoate la iveală complexitatea firii umane.

Daniela Nane joacă rolul Alinei, o mamă singură care lucrează ca asistentă într-un spital privat. Ea are grijă de Radu (Theodor Șoptelea), fiul ei de 22 de ani, un tânăr fără job, dar cu o dependență de jocurile de noroc. În clipa în care el fură 18.000 de euro de la Pavel (Andrei Aradits), fostul iubit al Alinei din liceu și bărbatul care se hotărăște să-i dea o șansă în cadrul firmei lui de imobiliare, femeia se vede pusă într-o situație imposibilă – ori face rost de bani înapoi, ori fiul ei va ajunge pe mâna poliției. „Nu știu dacă publicul o va îndrăgi pe Alina, dar cred că îi va recunoaște suferința, iar asta mi se pare mai valoros și mai profund decât simpatia”, precizează Nane pentru HotNews.

Filmul nu-și judecă personajele, dar invită subliminal spectatorii să se uite la propria integritate sau la propriile valori și ipocrizii. Acțiunea se complică, deoarece Alina are grijă de Klaus (Gheorghe Visu), un bogat arhitect și colecționar de artă, aflat în comă la spitalul unde ea lucrează. 

Fiica bărbatului, Mihaela Klaus (Ada Lupu), care la rândul ei își urmărește propriile interese și vrea să pună mâna pe moștenire, se oferă să o ajute pe Alina, însă nu fără a-i pune la încercare busola morală. „Să vrei să faci bine și totuși să ajungi să acționezi greșit și apoi să trăiești cu consecințele faptelor tale, iată urmările lipsei de integritate pe care regizorul o sugerează din prima secvență a filmului”, explică Daniela Nane.

Pentru rolul Alinei, ea a fost nominalizată la premiile Gopo 2026 la secțiunea „Cea mai bună actriță în rol principal”, iar în interviul de mai jos vorbește, atât despre dorința de a face film în continuare, cu roluri complicate și intrigante, cât și despre ceea ce o sperie la lumea de azi, dar și despre ceea ce-i aduce speranță.

„Nu judec nicio clipă un personaj”

– Ce fel de personaj sau de poveste așteptați pentru o revenire în cinema și de ce ați ales „Comatogen” pentru acest lucru?
– Daniela Nane: M-am bucurat enorm când m-a sunat producătorul Cristian Gugu și mi-a zis că Igor Cobileanski vrea să mă vadă pentru rolul principal din următorul lui film. Știam că Igor e un regizor mare și că are un excelent simț pentru comedie și m-am gândit că m-o fi văzut în vreo comedie la teatrul Bulandra. 

Citind scenariul mă vedeam cu ochii minții jucând fiecare secvență și am simțit imediat că acest personaj era perfect pentru mine. Era un personaj fascinant, cu o dramatică transformare și care solicită nuanțe subtile pentru ca întreaga construcție a filmului să aibă sens din fiecare perspectivă. Cei care au văzut filmul știu despre ce vorbesc. Mă bucur enorm că am revenit în cinema și că am avut șansa unui rol atât de bine scris, sunt profund recunoscătoare.

– Alina ajunge într-o zonă de disperare atât financiară, cât și morală. La ce resurse interioare sau observații despre oameni ați apelat pentru a construi un personaj puternic, dar care duce totuși aceste lupte?
– Când mă gândesc la un personaj, plec de la observațiile cu caracter psihologic din scenariu: cum e descrisă de text și de celelalte personaje, ce spune, ce face, cum gândește, ce o motivează. Resursele pe care le folosesc sunt atât interioare, din propria experiență de viață, cât și din analiza psihologică a personajului, ținând mereu cont de cerințele regizorului. 

Noi, ca actori, putem construi mai multe variante de personaj, dar în final va rămâne viziunea regizorului. Și e foarte ușor de lucrat cu un regizor bun, care știe exact ce să ceară, și are  încredere că poți livra toate nuanțele. Alina funcționează din inerție, din iubire nețărmurită, dar și din frică. 

Nu judec nicio clipă un personaj, ci aleg să-i înțeleg harta mentală, ce o motivează, care sunt resorturile care determină fiecare decizie a ei. Să vrei să faci bine și totuși să ajungi să acționezi greșit și apoi să trăiești cu consecințele faptelor tale, iată urmările lipsei de integritate pe care regizorul o sugerează din prima secvență a filmului.

„Alina ne arată că suntem cu toții fragili în situații extreme”

– Ne spune personajul Alinei ceva despre firea noastră umană sau despre cât de fragili suntem atunci când ajungem la limită? Credeți că publicul poate să empatizeze cu ea sau chiar să se regăsească în povestea ei?
– Alina ne arată că suntem cu toții fragili în situații extreme, indiferent de ce credem. Există un punct de presiune dincolo de care rațiunea cedează locul instinctului, iar instinctul matern este poate cel mai puternic dintre toate. Nu știu dacă publicul o va îndrăgi pe Alina, dar cred că îi va recunoaște suferința, iar asta mi se pare mai valoros și mai profund decât simpatia.

– Activați de mulți ani pe scena teatrului românesc, iar acum, odată cu acest rol în film, ce diferențe vedeți între cele două forme de artă? Pe care dintre ele o simțiți mai apropiată de sufletul dvs. și de ce?
– Când fac mult teatru, mi-e dor de film, iar în vacanța dintre stagiuni mi-e dor de teatru. Dacă e să mă întreb sincer, în acest moment cred că mă simt mai apropiată de film. Teatru am făcut și fac cu multă bucurie, dar acum parcă aș mai vrea să fac film.

-Alina pare imaginea unei femei foarte prezente în societatea românească actuală: mama singură care duce totul pe umeri până la epuizare. Cât de familiar vi se pare acest tip de femeie și ce spune el despre realitatea în care trăim?
– Da, Alina ar putea fi fiecare dintre noi – o văd pe stradă, în spitale sau magazine. Femeia care duce totul singură, fără să se plângă, pentru că nu are timp și nici nu știe cum ar putea fi altfel, e un portret dureros de actual. Filmul nu o prezintă ca pe o eroină, tocmai asta îl face brutal de onest.

„Frumusețea cară povara exercițiului demonstrativ, mai ales la tinerețe”

– Trăim încă într-o societate destul de conservatoare în multe privințe. Cum vedeți astăzi rolul femeii în România? Ce simțiți că s-a schimbat în bine față de trecut și ce credeți că încă avem de învățat ca societate?
– Din fericire, s-au schimbat multe: femeile sunt mai curajoase în a-și da voie să se exprime, dar și în a pune limite în situații non-negociabile. Persistă totuși un paradox: societatea așteaptă de la noi să fim, în același timp, puternice și supuse, sau perfecte acasă, dar și performante profesional. 

Cred că mai avem de lucrat la a înțelege că forța nu se opune vulnerabilității, ci că e complementară, îmbogățindu-ne personalitatea. Iar a cere ajutor nu e un semn de slăbiciune; poți să fii o femeie puternică și, în același timp, să ai în jurul tău o plasă de sprijin.

– Ați vorbit deschis în trecut despre faptul că frumusețea nu a fost întotdeauna un avantaj la început de carieră și că uneori oamenii vedeau mai întâi aparența, nu actorul. Credeți că o femeie frumoasă trebuie, de fapt, să demonstreze mai mult pentru a fi luată în serios? Mai e ăsta un adevăr acum?
– S-au mai schimbat lucrurile, nu mai e atât de puternic stereotipul că o femeie frumoasă ar fi ori limitată intelectual, ori ușuratică, ori și una și alta. Dar încă nu a pierit, din păcate. 

Frumusețea cară povara exercițiului demonstrativ, mai ales la tinerețe: crește în tine nevoia constantă de a arăta că ești mai mult decât un chip frumos. Te aruncă într-o luptă grea și sinuoasă contra prejudecăților și proiecțiilor altora. Pe de altă parte, în ecosistemele sănătoase, cu oamenii potriviți și suficient de deschiși alături, frumusețea lasă loc exprimării blânde de sine, și pune în justa valoare abilitățile și talentul artistic. Sunt foarte bucuroasă să văd în spațiul artistic autohton tot mai multe actrițe care își cunosc valoarea, principiile și granițele și își demonstrează talentul cu perseverență, iar faptul că la asta se adaugă și un aspect frumos e bonus.

„Am învățat să nu pretind că e bine când nu e”

– În cinemaul românesc vedem relativ rar actrițe mature și experimentate în roluri principale complexe. Simțiți că există această problemă în industrie?
– Problema nu e vârsta, pentru că acum plaja de roluri pe care eu le-aș putea acoperi s-a lărgit; problema e ca scenariștii să fie interesați de povești profunde. Și sper să mai am șansa unor roluri dificile și provocatoare.

– Ați spus recent că vă este bine atât personal, cât și profesional, deși nu ați avut mereu perioade ușoare. Sunteți una dintre puținele personalități publice care vorbesc deschis despre vulnerabilitate. Cum ați găsit forța de a merge mai departe în momentele dificile și cum vă raportați astăzi la suișurile și coborâșurile vieții?
– Nu cred că există o rețetă. Doar că am învățat să nu pretind că e bine când nu e. Și să nu mai rămân acolo mult timp. Vulnerabilitatea e dovada că simți, că trăiești, că ai raport cinstit cu tine și cu lumea. Cu timpul, am ajuns să mă raportez la suișuri și coborâșuri ca la un ritm firesc, nu ca la o nedreptate.

„Cu cât mai multă smerenie, cu atât mai mult adevăr”

– Trăim o perioadă destul de instabilă social și emoțional. Care sunt temerile dvs. legate de România de astăzi și ce v-ar plăcea cel mai mult să se schimbe la nivel de mentalitate sau societate?
– Mă tem de indiferență, de oamenii care au renunțat să mai creadă în ceva și că ceva se mai poate schimba. Mă tem de vulgarizarea discursului public, de lipsa de empatie și de blândețe. Dar am și mari speranțe în tineri, în cei care aleg să construiască solid și sunt destui lângă noi, merită să îndreptăm reflectorul spre ei mai des.

– Ce vă mai dă speranță astăzi?
– Oamenii. E plin de oameni buni și frumoși în jur, trebuie doar să ai limpezime în suflet ca să-i vezi.

– Poate un film nu schimbă direct lumea, dar poate deveni o oglindă pentru noi, despre condiția umană. În ideea asta, cu ce v-ar plăcea să rămână publicul după „Comatogen”?
– Cu întrebări și reflecții despre integritate. E bine să-ți pui sub lupă convingerile. Cu cât mai multă smerenie, cu atât mai mult adevăr. Îmi doresc ca oamenii care vor vedea „Comatogen” să iasă din sală cu deschidere către puritate interioară, către onestitate față de propria persoană, în primul rând. 

Pentru că de aici pleacă și onestitatea față de lume. Iar cine prioritizează intențiile bune dintr-un suflet curat, mai devreme sau mai târziu va ajunge la înțelepciune. Dacă filmul reușește să transforme o poveste de pe ecran într-o oglindă, atunci poate fi de folos lumii.