Dati-ne scandal

„Un mare geamat de durere razbatu de o vreme incoace dinspre presa, in special cea audiovizuala, iar disperarea unor moderatori sau prezentatori defuleaza prin ecrane si se revarsa in casele noastre ca apa din canalizarea infundata: campania electorala e aproape de final, dar marea garagata, exhibarile si capete in gura intre candidatii partidelor mari se lasa asteptate.”

Concurentii marginali fac si ei ce pot, insa una peste alta discutiile se duc periculos de mult in zona programelor – mai destepte sau mai tampite, dar oricum, programe -, iar presa de mainstream e in ofsaid.

Dupa ce ani intregi a tot acuzat liderii politici ca sunt neseriosi (nu ca in UE) si ca se balacaresc continuu, jubiland insa ea insasi in vanturarea acestor laturi si neratand sa despice in patru orice mizerie, reala sau inventata, debitata de cineva, acum canalele principale, inclusiv televiziunea publica, s-au trezit cam nepregatite pentru ceea ce au cerut tot timpul: proiecte concrete. Daca o perioada lunga te-ai specializat in interpretat politica doar ca paruiala personala si divertisment, ti se atrofiaza pana la urma instrumentul de analiza, in caz ca l-ai avut vreodata.

Cum ar veni, daca te-ai obisnuit s-o faci mereu pe prostul, s-ar putea ca dupa o vreme sa nu-ti mai poti reveni. De exemplu, numai in ultima luna au lipsit din jurnale subiecte care in mod normal trebuiau sa deschida stirile principale, precum disputa Isarescu- Vosganian de acum doua saptamani, pe teme cruciale de echilibru macroeconomic; inceputul functionarii, zilele acestea, a conturilor de pensii individuale cu acumulare, noutate istorica in Romania postbelica; schimbarile de conducere de la APIA, care pot afecta absorbtia unei sume imense de bani europeni pe agricultura; sau faptul ca Ucraina a trebuit sa opreasca lucrarile la Bastroe si ce semnificatie are asta, pentru ca la debutul acestor lucrari, daca te uitai la TV, aveai impresia ca stam sa pornim razboi cu Kievul.

In schimb, nu scapa din stiri nici o ploaie de vara care rupe trei crengi la Faurei, ca pentru asta nu se cere multa minte sau efort. Ca sa revenim la campania din Bucuresti, candidatul independent Oprescu a inteles cel mai bine ca audiovizualul vrea aforisme de zece cuvinte si OZN-uri multicolore, ca realizatorilor li se incetoseaza ochii dupa zece secunde de discutat proiecte, schimband rapid subiectul cu intrebari sablon (cine e de vina? ce sa inteleaga din asta cetateanul de rand?).

O lipsa de documentare elementara ii impiedica sa surprinda contradictii si sa ceara explicatii – de exemplu, zilele trecute oamenii unui partid mai mic acuzau in gura mare clauzele de confidentialitate din contractele de achizitii publice, desi partidul lor a votat in parlament de fiecare data impotriva modificarii legii pentru a interzice aceste clauze. Singurul repertoriu consta in trucuri obosite precum a-i intarata pe politicieni ca pe cocosii de lupta sau a-i injura la gramada, de prosti, corupti si plicticosi, cand refuza sa se ia la harta.

Daca ramanem la nivelul asta, sansele mi se par mici sa ajungem sa discutam rezonabil chestii dificile, unde lucrurile nu sunt in alb si negru, ci in nuante de gri. Doua exemple din Bucuresti. Dupa nenumarate balbaieli in anii ’90, s-a decis finalmente in 2001 restituirea proprietatilor imobiliare – cei implicati stiu foarte bine, celebra Lege 10. Sapte ani mai tarziu, Capitala are cel mai mic procent din tara de rezolvare a dosarelor, cam 20%, iar situatia e foarte incurcata: daca nu le dai oamenilor terenurile si casele inapoi, te dau in judecata si iese scandal, fiindca oamenii nu vor sa stea la mila despagubirilor prin fantomaticul Fond Proprietatea.

La terenuri, pe unde s-or mai gasi, te acuza adversarii si ONG-istii ca esti corupt, plus ca iti vine mult mai greu sa controlezi pe urma ce se construieste pe ele, cu sau fara autorizatie. Nu ca n-ar fi coruptie in acest sistem de restituire – este, slava Domnului. Dar stau si ma intreb ce ar face un ipotetic primar onest, prins la mijloc intre legi contradictorii si fosti proprietari nervosi, deposedati de doua ori: o data in 1949 si a doua oara in 1996, cand a vandut guvernul PSD chiriasilor casele nationalizate.

Cealalta dilema priveste Planul de Urbanism General (PUG), pe care vad ca toti candidatii au cazut de acord sa-l actualizeze in doi ani, si care a ajuns sa fie privit, din exces de zel, ca un fel de tabla a lui Moise, din care nu se mai poate modifica dupa aia o iota. Asta in practica va fi imposibil, pentru ca orice oras creste si se schimba; intrebarea este cum sa aprobi doar acele modificari rezonabile si in interes general la PUG, nu smechereli cumparate cu bucata la taraba Consiliului General.

Cum sa faci ca in centru sa subventionezi chiria unor teatre experimentale, galerii de avangarda sau cluburi de bun-gust, ca peste tot in Europa civilizata, pentru ca ele nu pot plati pretul pietei, fara sa te trezesti ca cioflingari de la SC Bingo SRL sau Imobiliara SA isi fac rapid fundatie de arta moderna doar ca sa puna mana pe spatii (cum se incearca la sediul GDS). Mai va pana cand o sa putem noi dezbate in public asemenea subiecte complicate, iar pana atunci mai bine le ignoram decat sa le masacram in moara de isterie si ineptie.