De ce au oamenii incredere intr-o presa care este corupta?

In luna iunie a anului 2009, Barometrul Global al Coruptiei realizat annual de Transparency International (TI) aducea o informatie socanta: mass-media a ajuns, pentru prima data, in topul celor mai corupte institutii din Romania.

Astfel, intre toate institutiile, mass-media a inregistrat cea mai spectaculoasa crestere in acest top, obtinand 3,4 puncte la capitolul coruptie, din maximum 5.

Primele doua locuri in clasament sunt ocupate de Parlament si de Partidele politice, urmate de Justitie si de Sectorul privat; doar 3% din cei chestionati credeau ca mass media nu este corupta, iar 43% afirmau ca este foarte si extrem de corupta (www.transparency.org.ro).

Surprinzatoare nu este numai aceasta neasteptata degradare a imaginii presei, cat mai ales corelatia dintre acest sondaj si Barometrul de Opinie Publica, un sondaj semestrial care se realizeaza fara intrerupere din 1992 si care arata constant ca, pentru romani, presa este una din putinele institutii in care au incredere (ani de zile mass media a ocupat locul trei in topul increderii, dupa Biserica si Armata).

Atitudine ambivalenta

Rezultatele celor doua anchete dezvaluie faptul ca atitudinea publicului fata de presa este mai mult decat ambivalenta. Atunci cand cineva afirma ca Parlamentul sau Justitia sunt corupte, la baza opiniei sale pot sta unele experiente personale; cu toate acestea este evident ca factorul predominant in constituirea unei asemenea opinii este dat de informatiile din mass media.

Cum insa mass media din Romania nu a prezentat aproape niciodata cazuri de coruptie in care sa fie implicati jurnalistii, cum redactiile sunt organizatii semi-inchise, in care publicul nu are acces si nu poate avea informatii despre procedurile de lucru si despre jocurile de interese interne, este evident ca acest curent de opinie s-a format impotriva discursului public al mass mediei despre activitatile jurnalistice.

Pentru a intelege acest paradox, trebuie sa privim in adancimea profesiei, in structura ei sociala, in ierarhiile si relatiile de putere pe care post-comunismul le-a creat. In acesti 20 de ani, profesia a devenit tot mai scindata intre jurnalistii din varful sistemului si marea masa a practicantilor.

Euforia si solidaritatea care au marcat momentele de inceput ale presei libere au disparut treptat si au fost inlocuite de luptele pentru impunerea si asigurarea controlului asupra resurselor (materiale, de putere si de prestigiu) oferite de sistemul mass media. Marea masa a jurnalistilor a ajuns sa depinda total de deciziile grupului conducator, fara a fi protejata de un cadru legislativ coerent, de reglementari profesionale, de organizatii sindicale puternice sau de o traditie a respectului fata de competenta.

Principala preocupare a grupului de la varful piramidei profesionale (de obicei, simultan sefii de institutii, detinatori ai rubricilor de opinie si vedete ale talk-show-urilor politice) a fost sa transforme capitalul de prestigiu in capital economic.

In perioada comunista, cel mai important tip de capital social era capitalul politic: indivizii care apartineau structurilor partidului, puteau transforma acest capital in capital economic (prin sistemul economiei centralizate si redistributive) sau cultural (prin sistemul scolilor de partid).

Cultura „orientarii”

De-a lungul anilor, s-a creat o cultura a ”orientarii”, adica a sesizarii raporturilor de putere de la varf si a exploatarii avantajelor care derivau din alegerea ”pionului castigator”, cultivarea si servirea acestuia. Mica parcela de putere castigata prin obtinerea unei pozitii-cheie era transformata in surse de avantaje economice, prin distribuirea unor avantaje propriei clientele, care raspundea prin ”daruri” sau servicii.

Acest tip de organizare si functionare a societatii era in mod clar unul feudal, pentru ca puterea economica nu se obtinea prin competitia pe o piata, ci prin abuzul de putere politica: intre nobilul care ameninta ca distruge cu armata sa un oras daca nu i se platesc mai multe dari si activistul care nu rezolva anumite probleme decat dupa ce primea un plic sau promisiunea efecturii gratuite a unei munci pentru el, nu este la urma urmei nicio diferenta!

Jurnalistii care au ajuns sa controleze campul profesional beneficiaza de un capital simbolic important: ei si-au creat imaginea de eroi ai revolutiei anticomuniste, de aparatori ai libertatii de exprimare, de inamicii ai politicienilor, de specialisti ”ai tuturor problemelor”.

Ei nu si-au investit capitalul de prestigiu in transformarea lui in capital de eternitate (”gloria” se obtine nu numai prin opera, ci si prin activitate intensa in mediul educational, prezenta ferma in societatea civila, crearea de fundatii sau de organizatii cu scopuri nobile etc), ci pentru fabricarea si amplificarea unui capital economic.

Profitul economic

Atunci cand o parte dintre ei si-a orientat eforturile catre utilizarea prestigiului jurnalistic in maximalizarea profitului economic, aceste eforturi s-au orientat in doua directii:

a) transformarea pozitiilor de top din ierarhia jurnalistica in parghii pentru obtinerea de beneficii financiare: pe aceasta cale liderii redactiilor au utilizat puterea lor de a lua decizii privind organizatiile mass media pe care le conduceau si au creat o ”piata gri” in jurul acestora, piata controlata de ei, piata generetoare de beneficii economice;

b) transformarea prestigiului in moneda de schimb pentru a obtine privilegii politice sau economice din partea clasei politice: in acest sens, liderii si vedetele au exploatat pozitia lor de gardieni ai vizibilitatii publice si au negociat accesul politicienilor la o cuvertura mediatica pozitiva contra unor beneficii economice.

Primul proces a condus la transformarea jurnalistilor in manageri si actionari majoritari ai institutiilor mass media; pe acest teren ei au intrat in coliziune sau in cardasie cu patronii de presa, reprezentand capitalul strain sau national: pentru prima situatie sunt simptomatice asa-numitele ”scandaluri” de la Romania Libera, Adevarul sau Evenimentul zilei, iar pentru mezaliantele cu oameni de afaceri controversati se poate aminti pactul dintre Academia Catavencu si Sorin Ovidiu Vantu.

Al doilea tip de strategii a dus la transformarea leaderilor din presa in vedete ale talk-show-urilor politice si ale rubricilor de comentarii, in ”lideri de opinie” (cum le place sa se numeasca).

Daca primul mecanism de convertire a prestigiului in capital economic a fost mai putin vizibil pentru publicul larg (si a putut fi mascat sub discursul luptei pentru libertatea presei impotriva patronilor sau aliantelor dintre politicieni si patroni), cel de al doilea a devenit, in timp si mai ales prin transformarea jurnalistilor din acuzatori in promotori (si invers) ai aceleiasi figuri politice, un fenomen evident si socant: publicul a inteles repede jocul si s-a aliat vocilor unor lideri politici sau unor intelectuali (putini) care au condamnat asemenea atitudini.

De aici s-a nascut imaginea presei corupte – in fapt, imaginea liderilor spirituali din presa (deci a exponentilor ideii de presa) ca persoane corupte si versatile.

Cum insa mass media, prin miile de mici jurnalisti, invizibili (si poate prin chiar aceasta mai credibili) ofera informatiile necesare, prezinta necazurilor oamenilor obisnuiti, dezvaluie coruptia politicienilor, functionarilor sau a altor categorii, se ridica impotriva minciunii si hotiei, oameni vad in ea o institutie mai aproape de grijile si aspiratiile lor decat alte institutii (si mai ales decat cele care ar trebui sa se ocupe de problemele lor: guvernul, administratia, partidele, sistemul sanitar, sistemul educational etc).

De aceea ei continua sa afirme, an de an, ca mass media este una din putinele institutii in care au incredere.

Increderea publicului in presa merge astfel mana in mana cu neincrederea in liderii, vedetele presei; increderea publicului in presa este un elogiu adus jurnalistului anonim, alergat zi de zi pe teren, neprotejat de legi, coduri profesionale si uneori nici macar de contracte de munca, platit mult sub valoarea muncii depuse… cateva litere sub un material, formand un nume pe care nimeni nu il memoreaza, un ansamblu de mii de nume fara posteritate, dar care, toate la un loc, permit presei sa fie (inca) o institutie in care oamenii au incredere.

Prof. dr. Mihai Coman este unul dintre fondatorii Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii (FJSC) – Universitatea Bucuresti, imediat dupa ’89. In prezent, este decanul acestei facultati.