De la Balamuc la Simultan. Timișoara 2021 – Hartă pentru artă
Am fost în rezidență culturală în Timișoara. Am văzut artă și-am vorbit cu artiști care filozofează. Va fi capitală culturală 2021. Pe ce pune Timișoara pariu? Bănățenii au bienală de artă contemporană și spații unde se-anină tablouri în cui. Îi ascultăm pe artiștii care ne bagă-n cap că trebuie să ne mai zgâim și la opere de artă, să ascultăm altfel de muzică? Cultura e, în fapt, și arta de a privi și de asculta. Așa că Timișoara mizează pe ochii și urechile noastre. Mizează pe artiști independenți, festivaluri, instalații și perimetre de muzeu. O să-i iasă? Orașul e work-in-progress, vibrează de energie, e o operă de construcție pentru autorități și oameni.
Ce înseamnă arta? Uite cum arată strada. Ea e o artă.
Si CITESTE DESPRE cum arata strazile-cartierele Timisoarei in reportajul nostru Perspektiva
De pe strada popa Șapcă până-n Piața Unirii sunt câțiva pași. Pe-acolo merg. Simt pulsul orașului. Artiștii vorbesc în filozofii. Îi întreb ce-i cu arta lor pe unde-i găsesc, în birturi sau la muzeu.
Așa că hai să vă povestesc despre expozițiile și ideile lor.
Dacă mergi prin galerii așezate lângă arhitecturi industriale pe strada Tache Ionescu, în cafenele și centre neconvenționale ca Ambasada, în hala artei Kunsthalle, Timișoara ți se pare o machetă a artei contemporane. Și ce vrea arta de la om? Să gândească. Să fie prezent și să-și hrănească imaginația în era pixelilor și a scroll-ului.
Casa ISHO & Art Encounters. Cum adică bienală de artă contemporană?
Casa ISHO e în preajma șantierului unde se contruiesc blocuri deluxe de apartamente pe strada Tache Ionescu. Cum locuim, luxos și hipertehnologizat, imersați în world wide web, cu ochii-n interfață, ca vai de capul nostru, în locuințe-cutii de chibrituri? În apartamentul minimal pe care l-a construit artistul maghiar Antal Lakner la Timișoara se poate munci la modul metafizic, fără să muncești. Se poate petrece loisir. Artistul a creat o cadă ca o saună uscată unde te scalzi în sâmburi de cireșe – așa își imaginează un viitor secetos în care apa va fi o resursă pe cale de dispariție. Un pat care-ți face masaj pe principiile reflexoterapiei asiatice, dar, în fapt, structura de lemn imită undele tale cerebrale.
Îi zice REM bed.
Lakner vrea să spună că ni se atrofiază din ce în ce mai mult instinctele. Are o serie de lucrări: o masă instabilă, care nu își găsește echilibrul, un munte ca o canapea pe care trebuie să urci și care face cu ochiul nevoii umane de a merge și altfel decât pe podea și asfalt. Așa e arta contemporană, mixaj între probleme sociale și existențiale, cu miez spiritual. Expoziția pe care am văzut-o se numește “Casa activa”. Sunt reconstruite și “aparate de fitness” în cheie ironică. Și trebuie să tragi de fiare. Dar nu pentru efort susținut și compulsia cu sport pentru sănătate, ci pentru spirit. Una dintre “mașinăriile de fitness” are un mâner încorporat, cu un comutator care activează o bandă dinamică, iar rezultatul e o mișcare continuă, fără a avansa practic niciun pas. Are și alte obiecte artistice: un ecran pe care scrollezi – acțiunea noastră cotidiană preferată. Îți antrenezi degetele pe un ecran negru neconectat la nicio rețea. Artistul le-a denumit “dispozitive pentru terapia web” care te-ajută să te îndepărtezi de interfețe și de smogul virtual. Cum? Le atingi și îți dai seama de forța distructivă a virtualului omniprezent, dar gol de semnificație.
În Timișoara și Arad există și Bienală de artă contemporană din 2015.
Tema primei bienale a fost „Aparență și esență”, cu opere care povesteau narațiunea multi-stratificată a artei românești din anii 1960 până în prezent. În 2017 Art Encounters s-a ghidat după tema „Viața – mod de întrebuințare”. Ideea a fost împachetată într-un spațiu imaginar, o construcție utopică, unde artiștii și-au pus întrebări și au creat opere care să evoce dezechilibrul și simbolistica vieții cotidiene, supratehnologizarea, visul, istoria, orașul și lumea în care trăim captivi. Ce vrea bienala și la ce folosește? E un laborator, un atelier, un brainstorming, melanj între social, politic și personal, arhitectură și ecologie, erotism și eșecul catharsis-ului într-o dinamică a pixelilor.
O bienală ca o struțocămilă, un work-in-progress existențial, așa cum e și viața omului, șantierul permanent.
“a fost o succesiune de povești și întâmplări care au loc simultan, în aceeași casă. Oamenii visează la un habitat în care să se simtă protejați, liberi, destinși, delimitând acest spațiu personal de tot ce se întâmplă în exterior. Casa ideală poate fi o cabană în copac, o barcă pe apă, o vilă luxoasă sau o mansardă înghesuită. Oricare ar fi, căminul e acel loc cu acces limitat. Dacă zidurile ar deveni dintr-o dată transparente, poveștile, conflictele, istoriile de familie, obsesiile și angoasele dinăuntru s-ar înțelege mai bine”, spun curatorii Ami Barak și Diana Marincu. O să fie bienală și-n 2019.
Bega. Tinerii artiști din hale industriale
E o hală într-o zonă în construcție. Auzi cum scrâșnește și rupe pichamărul în epoca digitală. De cum intri ești într-un spațiu imun. Pe tavan sunt geometrii abstracte pictate de Cătălin Bătrânu (n. 1990, Drobeta Turnu Severin) și-năuntru operele unor artiști tineri care-au lucrat chiar în hală, în intimitate, cu toate materialele lor. Și-au transpus amintirile și viața în artă abstractă. Ana Maria Szőllősi (n. 1994, Lipova) își amintește spații.
“Seria mea din expoziție se numește . Sunt simboluri geometrice pe care le-am adus laolaltă. Sunt locuri din memorie. Dar ideile vin din tot felul de amintiri, experiențe personale care exprimă teme generale. Mi-am propus să studiez și să reprezint spațiul. Unde trăim, ce e în jurul nostru. Eu fac pictură abstractă, care delimitează teritorii, și vreau să analizez și să reprezint spațiile și felul în care oamenii definesc spațiile, în funcție de cultura lor, de experiențe, de unde vin, dacă se mută, și-n același timp, cum sunt oamenii influențați de spații.
Am și o lucrare mai filozofică. E vorba despre posibilitatea alegerii. Atunci când ai mai multe alegeri în față, te gândești pe care s-o faci și până la urmă tot acolo ajungi. Altă lucrare se numește . Simbolul e mult mai clar. O cutie. Poate fi orice, dar pentru mine a reprezentat o locuință văzută de sus, ca și cum te-ai uita la un plan arhitectural, la o machetă”, spune Ana.
Ion Toderașcu (n. 1994, Chișinău) a construit frunze supradimensionate de plexiglas în care a prins piese de Lego. Și-a adus aminte de grădina bunicii. El a lucrat în agricultură, la țară, înainte să vireze spre artă.
Dona Arnakis (n. 1993, Timșoara) a creat un basm cu palmieri albi și lupi negri. Andreea Medar (n. 1990, Târgu Jiu) are în expoziție o casă a oglinzilor cu podea din pământ reavăn pe care te poți așeza și te uiți în tavan. Acolo sunt video-proiecții, amintiri din Târgu-Jiu (filmulețe succesive cu momente disparate din orășel). Am mai intrat și într-un portal imaginat de Lera Kelemen (n. 1994, Timișoara) unde auzi sunete abstracte înregistrate: o voce umană, o notă a unui obiect căzut, un fragment muzical. Bogdan Tomșa (n. 1989, Gurahonț) a folosit toner de imprimantă care are aceeași consistență precum praful bombelor. Vorbește despre terorism.
Spațiul și timpul. Întâmplări intime, mostre de viață.
Cu asta se ocupă artiștii. Cu filozofii. Cu minimalismul care teoretizează memoria, viața personală dereglată, haotică, comprimată-ntr-un cub, o linie, un video de 20 de secunde cu un cocoș. E un filmuleț cu cocoșul Rufus la Kunsthalle, dragul Silviei Moldovan (n. 1983, Sânicolau-Mare), o artistă care îngrijește păsări.
Elena Langă (n. 1996, Pitești) și-a construit un limbaj din bucăți de lemn și litere desenate cu negru, delimitate de spații albe.
Bogdan Matei (n. 1994, Ploiești) a desenat abstract câteva scene din casa copilăriei.
Andrei Pituț (n. 1991, Timișoara) a dat-o-n metafore cu niște obiecte geometrice din lemn și metal.
Toți sunt tineri și creativi, solii artei contemporane.
Casa Artelor. Cazare pentru talentați
E un centru cultural sub egida Direcției Județene pentru Cultură Timiș. Casa e pusă la dispoziția artiștilor, cu tot cu spațiu de spectacol, cu proiector.
Primul proprietar al casei de pe strada Episcop Augustin Pacha nr. 8 a fost pe Johann Lechner, curelar civil. Între 1791-1947 era sediul unor tipografii, edituri, redacţii de gazete, biblioteci. A fost și casa primarului Josef Klapka, care a înființat prima bibliotecă publică cu sală de lectură din Imperiul Habsburgic. Comuniștii au transformat-o în apartamente sociale, dar acum e declarată monument istoric. “Noi facem share de spațiu”, spune Sorin Vlad Predescu, șeful Direcției pentru Cultură Timiș.
Hartă pentru artă. De la Balamuc la Simultan Alte spații, bro.
În Timișoara le găsești peste tot. Platforma experimentală Balamuc e făcută de Livia Coloji, Răzvan Cornici și Ana Kun, trei artiști din Timișoara. Și-au făcut un caiet de schițe pentru că vor să deseneze, să noteze, să schițeze ce le taie capul. Ei spun că e un instrument de investigație și documentație dezinhibată.
Text, mâzgăleală, un manual de asamblare, caietele artiștilor locali sau invitați. Tot în Timișoara există organizația SIMULTAN care pune la cale un festival de muzică electronică. Obsesia și plăcerea lor e tehnologia ca mediu artistic. “În festival au venit artiști din toată lumea. Lumea se uită la noi ca la tâmpiți, dar știam asta, e o zonă de nișă. Manipulăm sunete, cu soft-uri, cu orice. Vin artiști care par demenți, dar din ce fac ei iese muzică.
Uite, artistul Tom Verbruggen manipula în timp real sunetele pe care le scotea turnarea ingredientelor și mișcarea recipientelor în timp ce maică-sa făcea chec. Și așa i-a ieșit o muzică ambientală. Avem însă și un proiect mai normal. Vrem să iasă-n lume culegerea de folclor a lui Bartok. Datează de acum mai bine de 100 de ani. O să o transpunem în altceva. Ritmurile culese de compozitor vor fi reinterpretate electronic-experimental”, spune Alin Rotariu, fondator al Sound Updates și Simultan. Mai sunt și alte galerii în Timișoara: Calpe, Jecza, Triade. PLAI & Ambasada.
PLAI e festivalul ăla unde-asculți world music, cel mai important din Europa, organizat 100% de voluntari. La ediția a X-a, din 2015, voluntarii au deschis și un mic spațiu cultural independent care să acţioneze ca un centru-resursă pentru creativii din oraş. E o curte, are și loc indoor. O cafenea, un bistro. Se numește Ambasada.
Au vrut să creeze un spațiu care să încurajeze colaborarea între organizații, bresle, meserii, pasiuni, oameni, spune Norbert Tako de la Centrul Cultural PLAI. Primul partener cultural a fost un Penitenciar. Condamnații au apelat la Ambasada și uite că li s-a dat posibilitatea să facă un club de sculptură în săpun. Tot artă e. Voluntarii de la PLAI povestesc că odată, după un concert organizat cu Manu Chao în Timișoara, artistul a donat un microbuz pentru oamenii cu dizabilități. Tot oamenii PLAI organizează și JazzTM, festivalul-simbol al orașului.
“În festival, coloana vertebrală e de jazz, dar avem și o parte de electro și hip hop, am avut luxul de a încerca și o secțiune de spoken word”, spune Norbert. 200 de voluntari au pus în scena spectacol personalizat în portul Begăi, cu povești culese de la oamenii din Timișoara, povestește Norbert. Un grup de matematicieni și-au făcut club de jucat go. Se proiectează filme, se pune muzică, se fac cursuri de șah și filosofie pentru copii, workshop-uri de psihologie, se întâlnesc colecționarii de machete. Cum e la Ambasadă? Se întâlnesc artiștii cu ONG-iștii, cu oamenii, muzicienii, companiile. Gașca celor care pun Timișoara pe picioare.
Credit foto: Adrian Câțu, Bogdan Dincă / Documentaria
INTERVIURILE HotNews.ro