De la ciorba de burta la stridii si inapoi

Este necesar, pentru fiecare roman in parte, sa-si petreaca macar o saptamana pe autostrazile din Europa. De ce tocmai pe autostrada si nu in mijlocul comunitatilor din orase precum Bruxelles, Amsterdam, Viena sau Budapesta? Pentru ca autostrada este, de fapt, calea cea mai rapida spre civilizatie.

Pe langa ca te deprinzi extrem de repede cu ceea ce inseamna respectul pentru celalalt, exasperantul kilometraj te aduce, inevitabil, in pragul… introspectiei. Cum iesi pe autostrada din Ungaria, oriunde inainte te-ai indrepta, regulamentul impus te copleseste intr-atat, incat ajungi sa crezi ca nici n-ai fi trait altfel decat subordonandu-te lui, respectandu-l.

Iar, daca mai esti nevoit sa calatoresti si in grup, sa imparti interiorul unui mini-bus cu alte opt-noua persoane, cu care pana atunci sa nu fi avut vreo tangenta si cu care, din intamplare, sa nu reusesti sa comunici, saptamana de pe autostrada va deveni, 100%, o experienta de neuitat.

Calatoria la Bruxelles, organizata de catre presedintele Consiliului Judetean, Marius Nicoara, pentru reprezentantii presei clujene, se inscrie in categoria evenimentelor pe care nu trebuie sa le ratezi, indiferent de efortul implicat.

Nu conteaza ca multi nu prea au habar cu ce scop a fost organizata deplasarea, de catre cine, pentru ce sau in beneficiul cui, important este ca statutul de jurnalist a fost recunoscut, iar, ca atare, putem trai bucuria unei calatorii gratuite in mult ravnitul spatiu european. Fara sa mai ai si grija colegilor care au ramas pe dinafara excursiei, suntem fericiti ca nu ne numaram printre ei.

Cu chestiuni legate de evenimentul in sine, organizare, participanti, etc… nu-si mai bate nimeni capul, sunt momente cu care ne vom confrunta la fata locului, important este ca ne putem bucura asteptand ziua cea mare. Ni s-a comunicat, probabil fiecaruia dintre noi – cei noua jurnalisti, ca vom pleca cu una din masinile Consiliului Judetean spre Bruxelles, pentru cinci zile.

Scopul? Urma sa fie inaugurat un birou de reprezentanta si consiliere pentru Judetul Cluj.

Mai exact, in urma intelegerilor dintre Uniunea Consiliilor Judetene din Romania, la Bruxelles a fost inchiriat un sediu cu birouri. Fiecare judet are posibilitatea, in functie de buget, sa angajeze aici cate o firma care sa presteze servicii de consiliere.

Pentru Cluj a fost aleasa firma East-West- Expertise, al carei reprezentant, Bogdan Rogin, va face lobby pe langa institutiile europene, ONG-uri, societati comerciale si nu numai, in vederea atragerii investitorilor la Cluj.

Plecarea

Am fost desemnata – marturisesc ca am si vrut – sa plec in aceasta delegatie de la cotidianul ZIUA de Cluj. Am aflat ca mai veneau si alti colegi din presa locala. Pe cativa dintre ei ii stiam destul de bine. Cu Remus Florescu de la Ziarul Clujeanului, de pilda, ma intalnesc chiar des.

De pe la conferintele de presa ma cunosteam si cu colegul de la Monitorul de Cluj, Vasile Magradean si cu Titus Craciun de la Adevarul de Cluj. Nu stiam cine este colega de la Szabadsag, si nici cine sunt colegii de la TVR. Cu siguranta nici ei nu stiau cine suntem, dar, asta, cred, ar fi putut fi cel mai marunt impediment pentru ca excursia sa se transforme intr-o nereusita.

Ne-am adunat, cu totii, luni, dimineata la ora 6.30, la locul de intalnire, sediul Consiliului Judetean. Dupa aproximativ o ora de asteptare au ajuns si soferii. S-au scuzat, motivand ca nu le-a fost confirmata si lor ora de plecare. Am ramas surprinsi de minusculul bus in care trebuia sa ne acomodam cu totii, timp de cateva zile.

Vin si cativa consilieri judeteni, impreuna cu directorul economic al institutiei, Petru Malai si cu secretarul general, Mariuca Pop. Calatoresc la randul lor cu masini ale institutiei.

Am aflat, cu dezamagire, ca nu ne va insoti presedintele Consiliului Judetean, Marius Nicoara. M-am intrebat ce ar gandi superiorii mei despre una ca asta. Primul semn care-mi induce senzatia ca evenimentul nu se bucura de o oarecare consideratie din partea liderului judetean.

E ciudat cum, totusi, Nicoara s-a straduit sa faca rost de sponsori pentru a ne asigura transportul si cazarea, fara, insa, a avea eleganta sa ne si insoteasca.

Raspunsul l-am aflat astazi, o… „piatra” (la rinichi) l-a tinut legat de scaunul institutiei. Purtatorul de cuvant al CJ, Cornelia Trif, ne-a asigurat ca vicepresedintele Sandor Kerekes il va inlocui cu succes pe Nicoara. M-am indoit din start de acest lucru, dar fara sa-mi bat capul. Peste alte trei sferturi de ceas am pornit, in sfarsit.

Inca nu realizam ca suntem cam inghesuiti, si ca incomoditatea avea sa se transforme, in scurt timp, din oboseala in irascibilitate maxima.

Traseul

Emotii la iesirea din Vama Bors. Oficialii judetului au trecut inaintea noastra, vamesii ne-au intrebat daca beneficiem de un eventual act care sa ne ateste invitatia la Bruxelles. Le-am explicat situatia, ei ne-au sugerat ca nu ne conformam legii. Am scapat repede si toata lumea da fuga la „Duty Free”.

Fara accize sau alte taxe, poti cumpara de aici tigari, alcool si nu numai, la preturi mult mai mici. Nu am cumparat nimic, mi se parea usor… „abstracta” situatia – sa cari whisky si tigari la Bruxelles!? Asteptam langa microbus. In apropiere, un VW Passat, alb, cu numar de Ungaria.

Suntem mirati sa descoperim cateva doamne care-si indeasa peste tot pachete de tigari. Mai multi pantaloni inseamna mai multe pachete, la fel cu sosetele, cu sutienele si camasile. Indesarea tigarilor se face rapid, cu dexteritate. Se apropie cineva de la politia de frontiera, isi primeste, nu suficient de subtil, particica lui. Incidentul ne distreaza.

Ma gandesc ca, uite, nu s-a terminat nici aici cu disperarea dupa marfa ieftina. Plecam. Vamesii din Ungaria sunt amabili.

Pe drum, colegii incep sa infiripe discutii. Se spun bancuri, se bea…whiskey-ul de la „Duty Free”. Realizez cati kilometri avem de parcurs. Inevitabil ma gandesc la toata cantitatea de alcool care poate fi absorbita pe traseu. Prin benzinariile in care poposim, vremea imi demonstreaza ca sunt imbracata sumar. Nici bagajul nu e prea consistent in acest sens. E totusi toamna.

Mi-am uitat si pijamaua, dar n-are nimic, trebuia sa iasa bine. Colegii au inceput sa-si cheltuiasca banii de cum am intrat in Ungaria.

Numaram kilometri – trebuia sa ajungem in Germania la Passau, acolo innoptam. Se vorbea despre bani si alte maruntisuri, fara sa pierdem vreo miscare de pe autostrada. S-a citit prea putin. Important era ce se intampla pe banda de circulatie. Soferii respecta prioritatea aici. Nimeni nu vrea in fata. Se merge calculat, timpul trebuie impartit si in nici un caz depasit, e lege.

Dupa cateva sute de kilometri, intelegi totul, pe dinafara. E simplu, si ai senzatia ca nici n-ar trebui sa fie altfel.

Ne-am obisnuit cu tot, inclusiv cu locul incomod. Soferii erau crispati, se temeau de vamesii austrieci, care obisnuiesc sa creeze probleme turistilor. Am trecut si de acest pas, cam infricosati de sediul auster in care isi fac austriecii vamuiala. Surplusul de trancaneala a reprezentat, ca de obicei, sursa completa de defulare.

Ne-am atacat reciproc, uneori ne insultam chiar, dar nu s-a intrecut „pragul bunului simt”. Fiind femeie, eram in inferioritate. Desi obisnuita sa fiu agresata verbal – mai ales pentru ca la noi se poarta – nu mi-am regasit flerul potrivit pentru a riposta. Primul sandwich pe care l-am cumparat mi-a creat o stare de confuzie in ceea ce priveste raportul marfa-pret.

A trecut de miezul noptii, iar dupa un infernal kilometraj am ajuns la Passau. Hotelul este situat undeva in afara orasului. Am pierdut cina, avand in vedere ca nemtii intra la odihna cel tarziu la ora 2* 0 Am mancat ce aveam. S-a baut alcool, tuica si altele, parca prea mult. Dupa micul dejun am pornit, din nou, in cautarea autostrazii. Am strabatut Germania toata ziua.

Autostrada, schimb de benzi, masini, cate un nod arar, plictiseala, ordine, oboseala, irascibilitate.

Ajungem

Am ajuns la Bruxelles marti la miezul noptii. Dezmeticirea se imbina cu fascinatia. Ne-am intalnit cu niste prostituate in plin bulevard, si la lumina. Spiritele s-au aprins… se intampla si aici! Curand, ne-am dat seama ca habar nu aveam incotro s-o apucam. In masina noastra, singurul reprezentant al CJ era Cornelia Trif. Nu o suna nimeni, nici ea nu suna pe nimeni.

Umblam bezmetici cu o harta in mana, doar, doar, ne vom dumiri pe unde s-ar afla strada „Adolphe Max”. Trebuia sa ajungem la hotelul „Maison du Dragon” .

Am oprit in doua locuri diferite. Nu ne descurcam. Abordez un tanar de culoare. Imi indica incotro s-o apucam. Imi spune ca trebuie sa ajung la o gura de metrou, de unde se creeaza o intersectie. O pornim intr-acolo, iar ne impotmolim. Cornelia Trif si Vasile Magradean alearga dintr-o parte in alta cu harta in mana. Ne pierdem rabdarea. Baietii de la TVR devin extrem de nervosi.

„De ce nu ne asteapta nimeni?”, se intreaba toata lumea. Optam pentru un taxi care sa ne conduca la destinatie. Ajungem cat ai clipi. Colegul de la „Monitorul” plateste cei 7 euro pe care ii percepe taximetristul. Nu stiu daca si-a recuperat banii. Inca de la intrare ne dam seama ca hotelul este patronat de chinezi. Nimeni nu-si face griji. Cate doi, ne luam in primire camerele.

Cu toate ca la intrare sunt indicate patru stele, interiorul este destul de uzat si demodat. Nu pot sa nu fac o comparatie cu hotelul din Germania, de langa Passau.

Colega de la Szabadsag este de acord ca locul nu e tocmai ok. Evitam sa ne servim din bar. Nu ni se spune clar daca CJ suporta si astfel de cheltuieli neprevazute. Camera costa 80 de euro pe noapte. Canalele cu filme pentru adulti sunt taxate, de asemenea, separat.

Insa colegii mei nu-si fac griji, unii si-au adus laptopurile pe care pot viziona, in voie, cate astfel de filme vor, ba chiar am fost invitate si noi, fetele, si, de ce nu, oricine altcineva…

La Bruxelles

Dimineata, un mic dejun saracacios. Nu pentru ca n-ar fi fost pe saturate, ci pentru ca nu prea aveai ce sa alegi, asa cum se intampla la nemti. Specialitati pentru chinezi erau, insa, din plin. Pana la desfasurarea evenimentului – ora 17.00 – avem vreme sa hoinarim. Am pornit spre centru! Hotelul nostru nu este tocmai departe de „Grand Place”, locul de referinta al Bruxelles-ului.

Inspectam piata amanuntit. Facem poze. Sunt surprinsa sa descopar ca mizeria poate fi intalnita pe unde te-ai astepta mai putin.

Atmosfera este rece. Oameni de toate natiile se perinda in stanga, dreapta. Intalnim o multime de oameni beti, care se manifesta in toate felurile. Imi spun: e o chestie generala. Cladirile sunt, intr-adevar, impresionante, dar nu pastreaza un specific numai al lor. Palatul de Justitie, de pilda, maiestuos, solemn, dar nimic care sa frapeze.

Regasim elemente arhitecturale cunoscute. Cu cat mai fastuoase si grele sunt cladirile, cu atat mai inguste devin strazile. Elementul casei, ciocolata, te imbie si te atrage peste tot. Spre deosebire de alti colegi de-ai mei, nu am apucat sa vizitez Muzeul de Bere, desi am auzit ca la Bruxelles aceasta bautura se imparte in peste 3000 de marci. Predomina magazinele de suveniruri.

Nu ocolim super-marketurile. Suntem impresionati de atentia cu care comerciantii isi trateaza clientii, dar si proprietatile si marfa. Totul este expus sau impachetat cu grija. Fiecare comerciant se ocupa personal de curatenia din spatiul pe care il ocupa. Ajungem pe Rue des Bouchers. Straduta este infernala. Restaurantele sunt lipite milimetric unul de celalalt. Mesele de asemenea.

Oferta de scoici este pe masura. Ne intrebam cum rezista atatea restaurante la un loc. Aveam sa aflam in aceeasi seara.

Inevitabila intrebare

La ora stabilita, primim acreditarile pentru Parlamentul European! Suntem transportati cu masina CJ. Strada institutiilor europene reprezinta, prin excelenta, ceea ce se numeste zona rezidentiala. Toata lumea incantata. Sunt usor derutata de intreg sistemul de siguranta. Ajungem in sala in care va avea loc deschiderea. Sunt prezenti cativa consilierii judeteni din partea PSD, PNL-PD. Nu lipseste vicepresedintele institutiei, Sandor Kerekes.

Printre alti invitati, parlamentari europeni sau ziaristi, il descoperim cu placere pe senatorul Vasile Dincu. Ne promite inca de la inceput ca ne scoate la cina. Spiciurile pompoase, citite, nu impresioneaza pe nimeni.

Primul este Kerekes Sandor, care, ajutat de reprezentantul biroului de la Bruxelles, vorbeste despre cat de important este pentru judetul Cluj sa se faca cunoscut pe langa institutiile europene. Despre acelasi lucru, si inca si mai amabil cu laudele, s-a aratat liderul democratilor liberali, Graham Watson.

Alte cateva discursuri si, in sfarsit, ne-am bucurat ca incepe cockteil-ul. Prea sumar insa. Colegii mei s-au aratat revoltati de modul in care reprezentantii firmei de catering si-au facut datoria. Noi am fost cei care am spart gasca, cum s-ar zice, pentru ca am plecat primii. Ne-am intors la hotel. La ora 2 00, Vasile Dincu, tinandu-si promisiunea, a sunat sa ne invite la cina.

Ne-am indreptat spre aceeasi strada Rue des Bouchers. Chelnerii stateau la intrare si acostau fiecare potential client. Desi oferta localurilor era extrem de variata, aglomeratia era maxima.

Am gasit, totusi, o masa de zece persoane. Am vorbit, destins, cu senatorul Dincu. Am comandat scoici si bere. Pe la miezul noptii, ne plimbam inca prin Bruxelles alaturi de parlamentarul european. Dimineata, toata lumea se chinuie sa trimita corespondenta in tara. La ora 1* 00, pornim spre Amsterdam. Din nou pe autostrada.

Cam trei ore ne-am invartit prin Amsterdam, desi eram incantati, oboseala nu a permis nimanui sa se lase entuziasmat de frumusetea orasului.

Am luat drumul spre casa. Ne-am ratacit de grupul oficialilor. Oboseala maxima si-a spus cuvantul. Eram siliti sa ne intoarcem din drum inca vreo 150 de km. Am inceput sa ne plangem de organizare si de restul. Nu pricepeam de ce suntem acolo, pana la urma. Evenimentul in sine nu mai avea nici un soi de importanta.

Intr o parcare baietii isi scot ce le mai ramasese din mancare, slanina („clisa”), ceapa si altele. Se bea, din nou, se fac si poze.

La Koln, lucrurile s-au mai imbunatatit intre noi. Dupa vizitarea Dom-ului, la intrarea pe autostrada, ne-a intampinat o situatie la fel de familiara. Am mai oprit prin cateva benzinarii, apoi, in miez de noapte, am ajuns la Linz, unde am innoptat pentru ultima data. Dimineata, toata lumea mohorata.

N-aveam chef de micul dejun, intentionam sa-mi fac un sandwich, dar doamna care ne servea mi-a spus ca nu se practica. Usor intimidata, am renuntat si am plecat.

Ne-am adunat cu totii pentru plecare, dar nu inainte de a mai da fuga intr-un super-market pentru ultimele cumparaturi. Dupa alte sute de kilometri, intram in Budapesta. Discutii, dezaprobari. Orasul este frumos, ca intotdeauna. Ne apropiem de casa. Trecem de vama, suntem recunoscuti de vames. Din nou „Duty Free”. Ajungem in tara. Masina o ia la goana.

Toate regulile respectate cu strictete pana atunci devin, la noi, o gluma proasta. Ne inveselim! Iar ca totul sa se termine cum nu se poate mai romanesc, excursia culmineaza intr-un birt din Negreni, cu o ciorba de burta.