De vorba cu nea’ Vulcu despre dinozauri

Departe de galagia si traficul infernal al oraselor, am poposit in Sanpetru, un sat linistit de la poalele Retezatului. Oamenii, ca oriunde la tara, profitand de timpul frumos si de faptul ca era sarbatoare, ziua de Sfantu Ilie, se odihneau. Care acasa, care la crasma.

Legenda spune ca pe aceste meleaguri, cu mii de ani in urma, omul de Neaderthal avea ca animal de paza dinozaurul pitic. Si de la cine poti afla mai multe detalii decat de la localnici? Reusesc sa discut cu cativa dintre locuitorii satului, aflati la carciuma, dar nimeni nu se hazardeaza in asemenea discutii.

Un satean mai glumet, probabil datorita rachiului consumat, spunea ca la varsta mea umbla dupa „puicute”, nu dupa dinozauri. Altul, la fel de glumet, m-a invitat sa vad „dinozaurii” cu dop si aroma de pruna pe care ii pastra in pivnita casei. Lasand gluma deoparte, oamenii ma indruma spre casa lui Doinel Vulcu.

Nea’ Vulcu, asa cum ii spun localnicii, este un om aflat la varsta senectutii, un fel de intelept al satului de la care tinerii vin sa ceara sfaturi de tot felul.

Poposesc si eu in curtea acestuia, dupa ce, glumet ca mai toti satenii, acesta ezita sa raspunda, crezand ca sunt vreun „vanator de dinozauri”. Intram in vorba si astfel, nea’ Vulcu incepe sa-mi relateze povestea baronului Nopcsa, unul dintre pionierii paleontologiei romanesti.

Din spusele acestuia, Franz Nopcsa a fost un personaj foarte controversat al vremii, identitatea lui fiind invaluita in mister. Membru al celebrului clan „Noapte”, cum era cunoscuta familia Nopcsa, acesta a primit de la sora sa, Ilona, cateva oase pe care femeia le gasise. Probabil fascinat de descoperire, el duce oasele la Viena, unde le prezinta profesorului de geologie Eduard Suess.

Indrumat de el, Nopcsa continua studiile si urmeaza universitatea, realizand numeroase lucrari stiintifice, una dintre ele dedicand-o unui nou tip de dinozaur ierbivor, pe care-l numeste „Limnosaurus transsylvanicus”.

In cautarea dinozaurilor

Ne indreptam incet spre dealurile din afara satului, iar nea’ Vulcu imi arata locurile unde, cu mult timp in urma, baronul, alaturi de bunul sau prieten Pastila Sarafim, umbla in cautarea fosilelor de dinozauri. Tot aici aflam ca din aceasta zona au pornit si celebrele legende cu „uriesi si balauri”. Astfel, auzim legenda varfului Retezat. Se spune ca acest varf ar fi fost mult mai inalt.

Piscul lui a fost retezat odata cu unul dintre cele sapte capete ale unui balaur, de catre Fat Frumos, de aici venind numele de Retezat. Tot asa, am aflat de legenda Pietrei lui Iorgovan, care a ucis un balaur. Povestea spune ca un tanar curajos, pe nume Iorgovan, a ucis balaurul care ameninta locuitorii din zona.

Drept multumire ca i-a scapat de napasta, locuitorii au numit stanca, imprejurul careia statea balaurul, dupa numele bravului Iorgovan.

Despre distrugerea zonei si instrainarea unora dintre fosile, nea’ Vulcu mi-a povestit: „E pacat ca nu se mai ocupa… acum cativa ani spuneau ca fac muzeu in aer liber si ca se ingrijesc de protejarea locului, dar pana acum mai nimic. Asa am patit-o si cu fosilele pe care le-am dat in speranta ca vor ajunge la muzeu si le vor vedea si altii. Dar se pare ca m-au inselat”.

Am discutat si despre posibila cauza care a dus la aparitia acestor dinozauri pitici. Vulcu mai povesteste ca renumitul profesor universitar Dan Grigorescu, de la Universitatea Bucuresti, spunea ca, din cauza spatiului restrans in care traiau, dinozaurii au fost nevoiti sa se adapteze noilor conditii de mediu, devenind pitici.

In acele vremuri, zona nu era decit o insula in Oceanul Tethys, dinozaurii de aici fiind, practic, izolati. Cauzele disparitiei dinozaurilor sunt numeroase. Dintre acestea se pot aminti modificarile climaterice si cele geografice, care au afectat nu numai evolutia sau involutia dinozaurilor, ci si intreg mediul ambiental.

Parasim intre timp bolovanisurile austere si pornim fiecare pe drumul lui. Nea’ Vulcu catre casa lui, odata cu povestile cu dinozauri, iar eu din nou spre aglomerata viata de la oras.

Legenda dinozaurilor pitici din Tara Hategului porneste de undeva, iar localnicii, chiar daca nu iau foarte in serios ciudatii cercetatori care merg pe acolo, sunt foarte mandri ca au ceva care ii face celebri si care atrage atat de multi straini in zona.

In acelasi timp, pragmatici ca toti romanii, ei spera ca legenda sa le aduca un trai mai bun, prin investitiile pe care cineva le-ar face in turism. Sau, chiar o industrie cinematografica.