Demonstratia prezidentiala

Dupa ce de mai multe ori pe parcursul lunii ianuarie a sustinut necesitatea organizarii alegerilor anticipate, presedintele Traian Basescu a reluat aceasta tema intr-un interviu acordat, recent, Agentiei Reuters.

De data aceasta, presedintele sugereaza ca alegerile ar putea fi organizate fie in perioada imediat urmatoare semnarii Tratatului de aderare la UE, deci in mai sau iunie, fie cel mai tirziu in septembrie.

Propunerea privind alegerile anticipate pare sa porneasca de la constatarea ca pozitia relativ puternica a Aliantei DA, care conduce acum in sondaje, s-ar putea eroda dupa aplicarea unor masuri nepopulare determinate de reformele recomandate de UE.

In consecinta, pentru a asigura majoritatea parlamentara clara, care sa dea stabilitate si eficienta guvernarii, alegerile anticipate ar fi o solutie practica la o problema concreta.

Recursul la arbitrajul popular presupus de alegerile anticipate reprezinta o modalitate de solutionare a crizelor politice. Cind institutiile politice se afla in conflict, de obicei in aceasta situatie fiind Parlamentul si Guvernul, se apeleaza la verdictul urnelor.

Exista si situatia din alte state cu regim semiprezidential ca presedintele sa poata convoca, fara nici o restrictie, corpul electoral la vot. Pentru aceasta, dreptul de dizolvare a Parlamentului sau cel putin a unei camere a acestuia este esential. Ori, in Romania, presedintele nu beneficiaza de o asemenea prerogativa.

In situatia de fata, dizolvarea Parlamentului este conditionata de alti doi factori: demisia Guvernului si respingerea de doua ori, in 60 de zile, a altor formule guvernamentale.

Cei doi factori presupun conlucrarea a trei actori institutionali: presedintele, care nu are un rol activ pina la dizolvarea Parlamentului, primul ministru – care trebuie sa isi prezinte demisia, recunoscind incapacitatea de a guverna, si Parlamentul – care ar trebui sa forteze dizolvarea, respingind alte echipe de guvernare.

Daca demonstratia prezidentiala este inteligibila, motivatia celorlalti doi actori ramine inca neclara. Nu este intimplatoare insistenta presedintelui asupra acestui subiect.

Fiind sursa de legitimitate a guvernarii, deoarece ca urmare a manifestarii vointei sale privind formula guvernamentala s-au creat premisele politice care au condus la votul de investitura, presedintia a devenit institutia politica de referinta. Marja de libertate a presedintelui depinde de stabilitatea si capacitatea administrativa a guvernului.

In urma sugestiilor prezidentiale rezulta ca inaintea votului pentru Tratatul de aderare ce va avea loc la 25 aprilie, nu va exista nici o initiativa privind declansarea procedurilor ce vor duce la alegeri anticipate.

De aceea, in cele doua luni ramase la dispozitie in sesiunea parlamentara ordinara, timpul nu pare sa fie suficient pentru organizarea alegerilor inaintea lunii iulie, in perioada putin propice consultarilor electorale a vacantei de vara. Luna septembrie pare deci o perspectiva mai realista, dar si asa rolul Parlamentului ramine crucial.

Simpla conlucrare dintre presedinte si prim ministru nu este suficienta pentru a declansa alegerile anticipate. Daca primul ministru ar putea accepta punctul de vedere al presedintelui si si-ar prezenta demisia, ceea ce i-ar slabi pozitia atit institutional, cit si politic, Parlamentul poate sa nu participe la acest scenariu.

Pe de alta parte, daca primul ministru nu isi prezinta demisia, ci forteaza o motiune de cenzura prin asumarea raspunderii guvernamentale, este posibil ca Parlamentul sa nu voteze in favoarea acesteia.

Ca actor institutional, Parlamentul nu se prezinta unitar. In interiorul Parlamentului putem identifica cel putin doi actori importanti: partidele ca intreg si parlamentarii luati individual. Daca partidele pot defini, plecind de la prezumtia disciplinei de partid, anumite pozitii politice, parlamentarii nu sint obligati de nici o regula constitutionala sa accepte formula conducerii partidului.

In privinta alegerilor anticipate, interesele partidelor sint divergente, majoritatea partidelor parlamentare (PSD, PRM, PUR, UDMR) fiind mai degraba impotriva. Dar, chiar daca acestea ar accepta scenariul anticipatelor, se vor lovi de reactia de aparare a parlamentarilor. Dincolo de apartenenta la un partid sau altul, acestia ar deveni principalele victime ale unui joc al liderilor.

Dupa ce si-au facut proiecte politice si personale pentru patru ani, la citeva luni de la o campanie dificila si costisitoare, parlamentarii ar trebui sa reincepa totul de la capat, in conditiile in care legislatia electorala nu a suferit nici o modificare. Foarte putini dintre deputati si senatori vor fi entuziasmati de o astfel de perspectiva.

Intr-o intelegere transpartinica, acestia vor incerca sa impiedice realizarea conditiilor ce fac posibila dizolvarea Parlamentului.

Alegerile anticipate ramin in continuare o ipoteza de lucru. Dar, dincolo de interesul manifest al presedintelui, ele nu fac obiectul unui consens politic general. Fragilul echilibru parlamentar pledeaza pentru alegeri anticipate, dar cheia acestora se afla in miinile parlamentarilor.

Fie si numai astfel si deja Parlamentul joaca un alt rol decit in legislaturile precedente: este arbitrul puterii.