Din menajera de hotel, "The Best British Female Vocalist". Muzica si interviu cu Joanne Shaw Taylor. Pentru cei ce si-au pierdut speranta

Joanne -„The Best British Female Vocalist”, „Blues Album of the Month”. Mama ei i-a dat o chitara, nu o viora, n-a vrut s-o auda facand ca pisica. A lucrat in baruri si menajera intr-un hotel. A fost descoperita intamplator de Dave Stewart. A plecat de la scoala la 16 ani si a crezut pur si simplu in mintea, chitara si-n propria creativitate.Experienta Haute Culture.

Descoperire, din indecizie: „Nu am abilitatea de a alege cover-urile cele mai potrivite pentru mine”

Reporter:Ce-ai facut altfel?

​​Joanne Shaw Taylor:Sincer, motivul pentru care am inceput sa compun este ca nu am abilitatea de a alege cover-urile cele mai potrivite pentru mine. Alti artisti au acest atu. Cred ca asta e o arta in sine, sa fii capabil sa preiei un cantec scris de altcineva si sa fii atat de inspirat incat sa il faci sa sune ca si cum ar fi al tau. Am inceput sa scriu pentru ca realmente nu am fost in masura sa fac asta… dar exista pe lume o multime de subiecte diferite, iar multe dintre acestea tin de propria biografie deoarece, simtind mai bine versurile pe care tu le-ai compus… si muzica ta va fi mai buna.

Reporter: Ce te inspira?

​​

Joanne Shaw Taylor:Daca traiesc anumite lucruri vreau sa le exprim. Uneori e vorba despre relatii sau interactiuni, prietenii sau jam-uri, sau chiar despre lucrurile obisnuite prin care trecem in viata. E putin din toate. Alteori, pur si simplu, inventez lucruri.

Inspiratia de acasa: Tata-chitara, mama-dansatoare

Reporter:Asta ne obliga la o intoarcere in timp. Ai inceput sa faci muzica si sa performezi inca de cand erai o copilita si, ca atare, pot presupune ca aceasta pasiune s-a nascut mai degraba in familie decat la scoala. Am dreptate?

​​Joanne Shaw Taylor: Da, tata canta la chitara, la fel si fratele meu mai mare, iar mama este dansatoare si mare fana a muzicii Soul, asa ca tot timpul aveam multa muzica prin casa, fie ca era Blues sau Peter Gabriel sau The Temptations, dar la scoala nu am ascultat prea multa muzica si… daca am facut-o, era vorba de fetele din clasa care ascultau trupele de baieti atunci la moda, deci nu era o muzica pe gustul meu. Ca atare, m-a influentat mai mult muzica de acasa, cea cu care am crescut.

Trend: Chitara electrica – cool

Reporter: Bine, bine, stiu ca te-ai apucat de compozitie ceva mai tarziu, insa exercitiului la chitara si lucratului vocii le-ai alocat mult timp inca de mica. Dar, pentru asta, iti trebuia un profesor…

​​

Joanne Shaw Taylor:Ei bine, am inceput sa cant la chitara clasica atunci cand aveam vreo opt ani, pentru ca de foarte mica am stiut ca vreau sa fac asta, asa cum au facut si tatal si fratele meu. Am fost extrem de increzatoare ca era ceva la care m-as fi priceput pentru ca ei, la randul lor, au facut-o bine. Nu speram sa fiu stralucitoare sau geniala, dar speram ca pot demonstra ca sunt buna la ceva. Timp de cativa ani am luat lectii de chitara clasica cu o profesoara de la scoala, dar am trecut la chitara electrica in jurul varstei de 13 ani pentru ca ma cam plictisisem iar fratele meu trecuse si el pe chitara electrica si, sincer, mi s-a parut mult mai cool. La scurt timp, l-am descoperit pe Stevie Ray Vaughan.

Ascultandu-i sau vazandu-i pe Stevie Ray, Albert Collins sau B. B. King, iti dai seama ca si ei au fost autodidacti, iar in mintea mea am realizat ca a patrunde intr-un asemenea gen muzical este ca un fel de apostolat in care inveti si te bucuri tu insuti de ceea ce inveti inainte de a porni la drum.

D’ale vietii: „Eu am cerut la inceput o vioara dar mama mi-a dat doar o chitara”

Reporter: Totusi, de ce ai ales chitara ca instrument si Blues-ul ca gen muzical? Erai foarte tanara, iar cu talentul tau muzical ai fi putut alege stiluri aflate in trend inca de atunci, ai fi putut deveni un DJ adulat sau un Pop-Star vanat de fani.

​​Joanne Shaw Taylor:Ha, ha, ha. Eu am cerut la inceput o vioara dar mama mi-a dat doar o chitara. A spus ca nu suporta sa ma asculte toata ziua repetand… „screeching like a cat”, asta a fost exprimarea ei exacta. Nu stiu exact de ce am ales chitara, pur si simplu cred ca era la indemana in casa, era acolo de luat si cantat la ea. La fel ca majoritatea parintilor, mama si tata au avut initial ideea unui set de tobe care, probabil, ar fi reprezentat prima mea optiune, dar s-au razgandit si chitara a devenit alegerea evidenta.

Dilema si reusita: „Cum dracu” as putea sa cant eu asta?!”

Reporter: Cantatul cu vocea?

​​Joanne Shaw Taylor:A venit mult mai tarziu. In ceea ce priveste Blues-ul, cred ca l-am ales pentru ca muzica clasica era atat de disciplinata, trebuia sa inveti compozitii pe de rost in timp ce eu il vedeam pe Albert Collins care canta foarte ciudat si avea aceste tonalitati uimitoare, unice pentru el, plus ca nu erau reguli, era vorba doar despre personalitate.

De aceea am ales Blues-ul, de aceea acest gen a devenit atractiv pentru mine.

Reporter:Sa vorbim nitel despre putinele, in fapt doar patru bucati, cover-uri din intreaga ta discografie si care nu au toate legatura cu Blues-ul. E vorba de „Jealousy” al lui Frankie Miller de pe LP-ul tau „Almost Always Never”, „Manic Depression”/Jimi Hendrix („Songs from the Road”),

„Wild is the Wind”/Ned Washington si „Summertime”/George Gershwin (ambele de pe „Wild”), optiuni eclectice care ridica o intrebare fireasca: de ce le-ai ales exact pe acestea?

​​Joanne Shaw Taylor:In primul rand, pentru „Summertime” meritul ii apartine lui Kevin Shirley intrucat el a facut propunerea in conditiile in care eu nu eram familiarizata cu piesa. Aproape terminasem de inregistrat albumul iar el a spus „Hai sa incercam si asta”. Mi-a trimis un Mp3 pe email si aproape ca am murit ascultandu-l pentru ca m-am gandit… „Cum dracu” as putea sa cant eu asta?!”. Dar ma bucur ca m-a rugat s-o fac pentru ca, pana la urma, a iesit bine. Pentru mine, putinele cover-uri pe care am ajuns sa le inregistrez, devenisera piese de referinta in repertoriul meu de concert, mai ales in perioada de inceput cand nu aveam suficient material original si trebuia sa „peticesc” repertoriul meu live cu preluari.

Jealousy: „Manic Depression”

Reporter: „Jealousy” si „Manic Depression”?

​​Joanne Shaw Taylor: Da, pentru mai mult „zahar” adaugat, deoarece am simtit ca, fiind foarte mult bazate pe chitara, pot sa am posibilitatea sa ma exprim interpretativ la randul meu. Gandindu-ma la versurile din „Manic Depression” imi dau acum seama ca nu pot sa scriu niciodata versuri cand sunt sub presiune. Tot incerc, dar nu cred ca o sa se intample.

„Reinventarea” lui Bowie

Reporter: Nu scapi atat de usor, mai ales in ceea ce priveste „Wild is the Wind”, datorita faptului ca sunt de zeci de ani un fan al lui David Bowie, si am fost impresionat, ba chiar emotionat, de modul in care ai reinventat-o… Tu nu prea dai impresia ca ai apartine fandomului Bowie si, ca atare, nelamurirea mea este legitima in ceea ce priveste includerea piesei in repertoriul personal: „Wild…” a fost initial o compozitie pentru un film Western (Tiomkin/Washington), Nina Simone a transformat-o intr-un slagar, iar Bowie intr-un hit cult prin interpretarea de pe „Station to Station” din 1976. Ajuta-ma sa inteleg misterul…

​​Joanne Shaw Taylor:Meritul ii apartine in intregime lui Kevin Shirley (producatorul albumului din 2016 al lui Joanne, „Wild”, inregistrat in Grand Victor Studios din Nashville, n.r.). Mi-a scris un mesaj pe e-mail chiar in ultima zi a inregistrarilor spunandu-mi ca isi doreste sa includem aceasta compozitie pe discul meu. Trebuie sa admit ca, la inceput, am fost sceptica. Nu ca nu mi-ar fi placut piesa sau ca nu banuiam incotro vrea el sa ma indrepte insa, din punct de vedere vocal, era ceva extrem de diferit in ce ma priveste iar asta mi-a creat o oarecare stare de nervozitate referitor la modul in care ar fi trebuit sa o abordez. Pana la urma insa, cu rabdarea lui Kevin si sub indrumarea sa a iesit, cred eu, ceva grozav.

Muzica non-stop

Reporter: Sa revenim la lucruri… serioase. Care au fost si inca mai sunt cele mai importante influente ale tale din muzica Blues veche sau contemporana?

​​Joanne Shaw Taylor:Of, Doamne, sunt atat de multe. Sunt o mare iubitoare a muzicii. Am ascultat atat de multa muzica incat e infernal de greu sa spun ce m-a influentat. Nu am cum sa nu il mentionez pe Stevie Ray Vaughan, desigur, pentru ca, probabil, nu cantam la chitara daca nu era el, imi plac apoi o multime de muzicieni ce canta Texas Blues, Albert Collins, Freddie King…

Daca vine vorba de cantat atunci ma gandesc la ceea ce ii placea si tatalui meu, iar eu am crescut cu muzica lor, de la Paul Kossoff sau Jeff Beck la vocile lui Paul Rodgers sau Glenn Hughes mereu mi-au placut vocile acelea aspre de Rock clasic. Sunt de asemenea o mare fana a lui Prince. In ceea ce priveste compozitorii nu sunt prea sigura si asta se datoreaza probabil faptului ca am ascultat foarte multe genuri si stiluri de muzica, de la Joy Division la Derek Trucks, iar asta te impiedica sa iti definesti preferinte clare.

Reporter: Dupa cum aminteam deja, esti una dintre „pasarile rare” care nu se limiteaza la a interpreta Blues ci sunt cu un pas inainte si… creeaza Blues. Uitandu-te in jur, pe cine respecti sau admiri din acest punct de vedere?

​​

Joanne Shaw Taylor:In mod evident, Bonnie Raitt este pentru mine o eroina si are asupra mea o influenta uriasa. De asemenea, regretata Jo Ann Kelly din Marea Britanie (cantautoarea de Blues Jo Ann Kelly a murit in 1990, la numai 46 de ani, datorita unei tumori cerebrale maligne – n.r.). Am convingerea ca ea nu a beneficiat de recunoasterea pe care ar fi meritat-o. In ceea ce priveste contextul actual, am un deosebit respect si o mare admiratie pentru Sam Fish (americanca Samantha Fish, colega cu Joanne Shaw Taylor de label la Ruf Records, ce a concertat la Festivalul de Blues de la Sighisoara in 2012 – n.r.). Este o buna prietena a mea iar etica ei legata de modul de lucru ma inspira cu adevarat.

„Fac ce-mi place!”

Reporter: Acum esti intr-o faza a maturitatii timpurii a existentei tale, asa ca… ce spui despre avantajele sau dezavantajele pe care le-ai avut prin alegerea de a deveni muzician in loc de politician, medic sau inginer… de exemplu?

​​Joanne Shaw Taylor:Nu cred ca aveam atatia fani daca eram politician. Parintii nostri ne-au incurajat mereu, pe mine si pe fratii mei, sa facem ceea ne place in viata. Daca treci prin viata, macar sa te bucuri de ea. Cred ca sunt mai norocoasa decat multi oameni. M-am intalnit cu o fata pe care o cunosc de cand aveam doi ani, am fost la scoala impreuna, si are un job bun de birou, o casa frumoasa in Londra, iar eu am spus ca acestea sunt lucrurile pe care nu le ai atunci cand esti muzician, dar ea a fost foarte dezamagita. A marturisit ca pentru ea e plictisitor, zicandu-mi: „Tu ai o viata mult mai distractiva”. OK. Eu fac ceea ce imi place, iar asta e minunat.

Incidentul de la concertul Diamond Jubilee

Reporter: Daca tot ne-am apropiat de… politicieni. Spune-mi mai multe despre incidentul de la concertul Diamond Jubilee din fata Palatulului Buckingham din 2012 din momentul cu Annie Lennox, cand pedala ta Fuzz Face te-a abandonat si te-ai bizuit inspirat doar pe chitara Les Paul?

​​Joanne Shaw Taylor:Practic… a fost vina mea. Am cantat partea de sustinere ritmica servindu-ma de o pedala cu efecte overdrive iar cand s-a ajuns la partea de solo nu mi-am dat seama ca microfonul era inchis. Abia la solo am realizat ce am facut. A fost putin ciudat pentru ca amplificarea era foarte departe de scena deoarece „Palatul” nu isi permitea sa se asocieze public oficial cu o companie sau alta de echipamente… asa ca, in loc de defectiune tehnica, a fost mai mult vorba de o eroare umana. Oricum insa, am realizat intorcandu-ma spre trupa dupa solo ca sunetul a fost unul curat si potrivit. Pana la urma a fost un succes [Stevie Wonder declara atunci pentru revista Blues Magazine ca a adorat „clean, bluesy, understated tone”-ul lui Joanne]. Asa cred, nimeni nu s-a plans.

Regula: E-n regula sa canti cel mai bun solo la chitara din lume, dar daca nu e un cantec bun nimeni n-o sa-l asculte

Reporter: Privind retrospectiv, ce a insemnat pentru tine ca Dave Stewart de la Eurythmics te-a descoperit si te-a incurajat, pentru ca am avut impresia ca tu ai invatat de la el multe, inclusiv in ceea ce priveste productia muzicala?

​​Joanne Shaw Taylor:Important este de stiut ca aveam 15-16 ani cand l-am cunoscut pe Dave, cand nu cantam cu adevarat si cu siguranta nu ma gandeam ca pot sa si compun. Dave ma incuraja sa cant la diverse instrumente, in timp ce eu eram preocupata de chitara, iar el era ferm convins, aproape de obsesie, ca sunt mai mult decat un simplu instrumentist atasat de chitara. Cred ca daca nu aveam aceasta incurajare la varsta aceea probabil nu ma concentram atat de mult pe cantat. El a fost prima persoana care m-a vazut ca pe un artist, ca pe un „pachet artistic” si nu doar ca pe un instrumentist. Cum spune Dave, e in regula sa canti cel mai bun solo la chitara din lume, dar daca nu e un cantec bunnimeni n-o sa-l asculte. Ceea ce e adevarat. Cei mai multi oameni spun ca cel mai bun solo de chitara este cel din „Hotel California”… nu este adevarat.

Editiile bootleg ale lui Eric Johnson inregistrate in Austin, Texas [Joanne se refera probabil la „Live from Austin TX’84” n.r.] imi plac mai mult, dar asta depinde de fiecare.

Reporter: Te-ai dus la legendarul Jim Gaines pentru a-l convinge sa-ti produca primul album.

Apoi ai lucrat cu la fel de celebrii Mike McCarthy (Spoon, Patty Griffin, Lee Ann Womack) si Kevin Shirley (Joe Bonamassa, Black Country Communion, Aerosmith). Cum ai reusit, de exemplu, sa-l convingi pe Gaines sa investeasca timp intr-o tanara blonda britanica?

​​Joanne Shaw Taylor:De fapt a fost Dave Stewart cel care m-a pus in contact cu Jim. Imi amintesc ca atunci cand aveam 17 ani am mers acasa la Dave pentru ca ne propuneam sa facem un disc, ceea ce nu s-a mai intamplat. Apoi i-am spus ca as vrea sa vorbesc cu Jim Gaines pentru ca el a facut albumul meu preferat cu Stevie Ray, cateva cu Luther Allison si Albert Collins, asa ca el a parut alegerea normala pentru mine. El l-a gasit pe Jim, iar eu si Jim am stat la telefon o ora, el in Memphis, eu in Londra, si pur si simplu am discutat despre Blues. E un om placut si onest, si cu siguranta si el a crezut ca sunt o persoana OK. Dupa aceea nu am mai vorbit cu el pana cand l-am intalnit la Ruf [label-ul lui Thomas Ruf, care semnase cu Joanne in 2008 – n.r.]. Thomas facea cateva albume cu Jim, iar el a mentionat numele meu si Jim si-a amintit de mine. Se pare ca mereu se intrebase ce-am ajuns sa fac pana la urma. A fost multumit sa primeasca un telefon si sa afle ca inca eram disponibila sa lucrez cu el. Imi amintesc ca Thomas a venit cu mine intr-o seara sa incepem albumul. De la inceput mi-a oferit cea mai larga imbratisare din lume. Amandoi asteptasem asta aproape sase ani, asa ca era timpul.

„Voiam doar sa imi castig existenta din ceva ce iubeam sa fac”

Reporter: Tehnic vorbind, cam acestea sunt diferentele fundamentale. Am savurat fiecare dintre aceste experiente, cu fiecare dintre ei. Motivul care te-a determinat sa fondezi Axehouse Records?

​​Joanne Shaw Taylor:Sa fiu absolut sincera, acesta nu a fost telul meu de la bun inceput. De aceea am semnat initial cu Ruf Records. Am lucrat intr-un bar pana sa il cunosc pe Dave Stewart, am fost menajera intr-un hotel, am lucrat intr-un magazin de chitare.Deja il intalnisem pe Thomas Ruf cu vreo doi ani in urma, i-am telefonat si, din fericire, inca s-a dovedit interesat sa colaboreze cu mine. Stiam ca daca aveam sa semnez cu Ruf, daca puneam osul la treaba si scoteam albume bune, acesta avea sa fie inceputul carierei mele, in special in circuitul european. Eram constienta ca ma inham la o treaba dificila [„hard slog” – n.r.]. Era oarecum o casa de discuri din scoala veche ce amintea de Motown… unde, pe parcurs, lucrurile ajung sa functioneze bine dar trebuie sa pui si tu mult suflet in asta. Pana la urma insa, am sperat ca o sa o pot face chiar eu insumi. Nu cautam o colaborare cu o casa de discuri mare, nu voiam sa devin vedeta si sa am pe cineva in spate, voiam doar sa imi castig existenta din ceva ce iubeam sa fac. Sa cant in loc sa lucrez sase zile pe saptamana intr-un bar… cam acesta a fost cu adevarat planul meu.

„Eram si tour manager, eram si sofer..”

Reporter: Ce am discutat pana acum imi arata ca esti determinata si motivata… inclusiv in spatele scenei. Stii ce faci, care sunt obiectivele tale. Cum reusesti sa faci balansul dintre creativitatea artistica si managementul pragmatic?

​​Joanne Shaw Taylor:E o intrebare interesanta deoarece pana acum cativa ani, pana ce mi-am terminat colaborarea cu Ruf, cred ca ma luptam cu asta. Partea de management castiga teren, eram si tour manager, eram si sofer, erau multe de facut, iar cand ajungeam acasa nu imi mai doream sa pun mana pe chitara pentru ca… imi amintea de munca. Parca as fi fost la birou. De cand am facut echipa cu Barney [Barney Vernon, partener/promoter in The Gig Cartel, una dintre companiile majore de management si booking de artisti din UK – n.r.], inclusiv in Axehouse, el mi-a luat de pe cap multe dintre aceste indatoriri, ceea ce e placut pentru ca acum ma pot concentra pe „partea frumoasa”.

Paul Lamb & The Detroit Breakdown

Reporter: Cum a devenit Detroit orasul tau de resedinta in detrimentul altora precum New Orleans, Austin sau Memphis?

​​Joanne Shaw Taylor:De fapt, abia daca am ajuns in aceste locuri, am locuit in Texas pentru foarte scurt timp si m-am gandit uneori, dar nu in mod serios, sa ma mut la Nashville. A fost aici insa vorba exclusiv de sansa: o trupa care a cantat in deschiderea unuia dintre turneele mele din UK acum vreo 12 ani, a vrut atunci sa lucreze cu mine, erau din Detroit, iar, mai tarziu, cand mi-am planificat primul turneu in State si stiam ca am nevoie de muzicieni, le-am telefonat, am venit in oras, mi i-am facut prieteni si, de cate ori aveam turnee, reveneam aici. Se numesc Paul Lamb & The Detroit Breakdown.

Cu trecerea timpului a capatat sens sa ma stabilesc aici. Locuiesc deja de zece ani in Detroit. Am 32 de de ani, deci e o bucata importanta din viata mea, nu? Pentru mine e acasa si are multa muzica si arta de buna calitate, cunoscuta sau nu, si pentru ca e atat de ieftin oamenii care nu isi permit sa cante in Nashville… vin aici.

Reporter: O ultima intrebare cu caracter special… se refera la Laurence Jones. Jones imi da impresia ca e un muzician care, in multe privinte, este o oglinda a ta (autoeducare, spirit britanic neconventional, determinarea de a canta Blues, contractul cu Ruf Records, inregistrari in studiourile americane,

s.a.m.d.).

​​Joanne Shaw Taylor:L-am cunoscut pe Laurence inca de cand era extrem de tanar si am crescut unul in apropierea celuilalt. Din acest motiv sunt extrem de atasata de el si continui sa ii urmaresc parcursul inca de la inceputurile sale in muzica. Este un tanar talent formidabil si tin neaparat sa vad cum va evolua cariera sa in viitor.

Foto: Diana Bobes/Zile si Nopti

Joanne Shaw Taylor a concertat in premiera in Romania in cadrul „Brasov Jazz & Blues Festival” organizat de Asociatia Culturala Fanzin in seara de 9 septembrie la Teatrul Dramatic din Brasov. Multumesc Mihaelei Anutoiu si lui Marian Gilea pentru sprijinul acordat in obtinerea acestui interviu.