Dr. Vlad Stroescu: Marele pericol al pandemiei e alienarea oamenilor și națiunilor. Să facem efortul de a ne pune mereu în locul celuilalt, al partenerului, copilului, medicului speriat, muncitorului din Italia, romilor din Țăndărei

„Tot ceea ce era normal, sănătos și moral înainte pare patologic, dăunător și imoral acum. Acum pare în regulă să fii copleșit de panică, doar așa #staiacasă, nu? Coșmarurile ne sunt validate. Socializarea e interzisă. Lenea e bună, salvezi omenirea stând pe canapea și privind seriale. Tehnologia, până ieri malefică cauzatoare de demență, e acum minunată. Ce se întâmplă acum e inedit în istoria omenirii, spune Vlad Stroescu, psihiatru MindCare. În același timp, nu are foarte mult rost să ne luăm la trântă cu propriile trăiri, să încercăm să le controlăm „prin propria voință”. Să faci asta e război civil în propria ta minte.

Pe scurt:

• Izolarea sociala produce schimbare. Exista pericolul de a deveni mai „răi”, adică mai egoiști, mai speriați, mai furioși, mai obosiți, dar si prilejul de a crește cum n-am făcut-o o viață întreagă.

• Fața nevăzută a izolării sociale:

1. Povești despre familii izolate în care tensiunea, groaza și violența cresc ca bacterii pe medii de cultură.

2. Deformare a realității: Oricine e judecător, poți să spui lucruri incredibil de rele și de urâte, și se va găsi un cor întreg să te aplaude, pentru că lucrurile rele sunt izvorâte din teamă și teama e foarte contagioasă. Lentilele deformate prin care suntem obligați să privim nu trebuie să ne păcălească. Valorile omenirii nu s-au schimbat peste noapte.

• Tendința de a găsi vinovați: Marele pericol al pandemiei de Covid-19 e, în fond, alienarea. A oamenilor și a națiunilor. Atribuind vinovății și sentințe, ne alienăm pe noi înșine, nu doar pe cei pe care îi condamnăm.

• Posibile soluții: Nu există țapi ispășitori acum, cum nu a existat nici pentru uragane sau cutremure. În schimb, merită să facem efortul de imaginație de a ne pune mereu în locul celuilalt.

• Cum să facem față trăirilor noastre contradictorii: Nu are foarte mult rost să ne luăm la trântă cu propriile trăiri. Să încercăm să le controlăm „prin propria voință”. Să faci asta e război civil în propria ta minte.

A trecut mai mult de o lună de la primul caz, atunci am vorbit despre anxietate și coronavirus, despre anxietate ca o reacție firească. Atunci ai spus ca „putem să ne încuiem în casă, înconjurați de conserve, cu gândurile noastre negre sau putem să le punem la treabă și ca să facem bine în jur„.

Acum, tot suntem anxioși, dar în plus suntem și mai izolați social și starea de urgența se prelungește cu încă o lună. Stăm înconjurați de conserve în case cu gândurile noastre negre sau încercăm să facem bine?

Orice mare schimbare din viețile noastre e un pericol, dar și un prilej.

Pericolul de a deveni mai „răi”, adică mai egoiști, mai speriați, mai furioși, mai obosiți. Dar egoismul nu ne va proteja: pentru că nu suntem niște psihopați, tot vom avea empatie, tot vom avea emoții negative generate de suferința altora, dar ele se întorc asupra noastră. Ne otrăvim cu emoții negative pe care ne facem că nu le simțim.

Dar schimbarea e și un prilej: dacă ascultăm cu atenție ce încearcă să ne spună propriile noastre instincte, putem crește cum n-am făcut-o într-o viață întreagă.

Viața oricărui om obișnuit are câteva astfel de momente de pericol și prilej, și în vreme de pace: de exemplu, apariția unui copil. Pentru medici, alegerea profesională și tot procesul prin care trece un adolescent idealist ca să ajungă doctor, presupune multe asemenea momente și de asta atât de mulți medici fac burn-out și atât de mulți medici ajung oameni extraordinari. De astea medicii sunt personaje atât de controversate, mai ales în societatea noastră, care, în ansamblul ei, a tot trecut prin mult mai multe transformări într-o viață de om decât Franța sau Italia sau SUA. Ar fi trebuit să fim deja obișnuiți cu lanțul transformărilor.

Și poate chiar suntem. Vedem în jur manifestându-se atât pericolele, cât și beneficiile schimbării. Vedem desfășurări de solidaritate fără precedent. Și nu mă refer doar la donații și acțiuni umanitare. Mă refer la faptul că vorbesc cu părinții mei zilnic, deși sunt departe, cum nu făceam înainte. Trebuie să începem de aici, de la oamenii cu care suntem aproape un trup, înainte să devenim binefăcători ai omenirii.

Pentru că există și reversul. Sunt psihiatru, continui să lucrez și, deși am mai puțini pacienți într-o zi, nu înseamnă că suferința s-a diminuat. Stau foarte mult la telefon și aflu povești despre familii izolate în care tensiunea, groaza și violența cresc ca bacterii pe medii de cultură. Anticipez că, atunci când pandemia se va termina, va fi de abia începutul.

Vom avea enorm de lucru la descâlcirea milioanelor de povești care se înnoadă acum în intimitatea apartamentelor de bloc.

Cum ne-a schimbat izolarea socială? Am observat tendința de a ridica ziduri imaginare și stigmatizare: diaspora e de vină, medicii sunt de vină, romii sunt de vină. Ne-am pierdut răbdarea cu copii, cu partenerul de viață. Suntem într-o stare de incertitudine si alerta pentru că nu știm cât va dura. Cred că e simplist să spui în bine sau în rău și atât. Ce nuanțe vezi tu?

Se petrece o stranie iluzie optică și nu trebuie să ne lăsăm amăgiți de ea. Dintr-o dată, lumea pare inversată, în oglindă. Tot ceea ce era normal, sănătos și moral înainte pare patologic, dăunător și imoral acum. Acum pare în regulă să fii copleșit de panică, doar așa #staiacasă, nu? Coșmarurile ne sunt validate. Socializarea e interzisă. Lenea e bună, salvezi omenirea stând pe canapea și privind seriale. Tehnologia, până ieri malefică cauzatoare de demență, e acum minunată.

Oricine e judecător, poți să spui lucruri incredibil de rele și de urâte, și se va găsi un cor întreg să te aplaude, pentru că lucrurile rele sunt izvorâte din teamă și teama e foarte contagioasă. Ne întrebam înainte cum de o națiune întreagă poate fi fascinată de un dictator, cum de un popor poate îndura decenii de nedreptate și opresiune fără să crâcnească: iată cum, prin această deformare a realității. Dar lentilele deformate prin care suntem obligați să privim nu trebuie să ne păcălească.

Valorile omenirii nu s-au schimbat peste noapte. Anxietatea e un instinct, el nu e bun sau rău, dar îl putem folosi spre bine sau spre rău. La fel și tehnologia. Sunt doar unelte.

Dar oamenii nu sunt unelte, nu sunt mijloace. Ar trebui să ne străduim ca, în orice moment, să nu vedem oamenii ca pe niște mijloace, ci ca pe niște scopuri. Când te înfurii pe partenerul de viață sau pe copil pentru că ești tu însuți speriat, îl folosești pe cel de lângă tine pentru a-ți ventila emoțiile rele. E unealta ta, sacul tău de box.

Nu există țapi ispășitori acum, cum nu a existat nici pentru uragane sau cutremure. În schimb, merită să facem efortul de imaginație de a ne pune mereu în locul celuilalt, al partenerului de viață, al copilului, al medicului speriat, al polițistului hipervigilent, al muncitorului din Italia care încearcă să ajungă acasă, al romilor din Țăndărei, chiar și în locul politicianului de la televizor. E o ocazie să ne dezvoltăm mușchii nefolosiți ai imaginației, care e cea mai minunată unealtă dintre toate, și prea mult a fost ignorată sau aruncată în domeniul rarefiat și inutil al hobby-urilor sau abstractului.

Cum putem să ne înțelegem aceste trăiri și sentimentele contradictorii pe care le avem?

Aș vrea să îmi mărturisesc aici propria mea neștiință. Ce se întâmplă acum e inedit în istoria omenirii, chiar dacă vedem multe reflexii ale unor crize anterioare. Nici specialiștii sănătății mintale nu au un manual pentru cum să reacționăm și să intervenim.

Vom ieși mai înțelepți și mai bine pregătiți din asta. Dar câteva lucruri pot să spun. De exemplu, că nu are foarte mult rost să ne luăm la trântă cu propriile trăiri. Să încercăm să le controlăm „prin propria voință”. Să faci asta e război civil în propria ta minte.

Mai pot să spun ceva ce am învățat de la mersul pe bicicletă – poți găsi în ciclism o metaforă pentru aproape orice în viață, e cel mai simbolic sport! Atunci când am de urcat un deal pe bicicletă, cel mai rău lucru pe care îl pot face e să mă tot uit la vârf, să îmi imaginez cât mai am de mers, să tânjesc după coborârea de pe partea cealaltă. Treaba asta mă demoralizează și mă sabotează. În schimb, mă concentrez pe găsirea unui nou ritm, a unei noi armonii și muzici interioare. Mă concentrez pe clipa prezentă. Va veni și valea, și coborârea, știu, dar mă voi bucura de ea atunci. E bine să facem planuri pentru după pandemie, dar păstrând lecția incertitudinii pe care acum o trăiesc.

Cum putem să îi înțelegem pe ceilalți?

Una dintre poeziile mele preferate, de Lorca, se cheamă „Stup” și are doar opt versuri. Căutați-o. Zice în ea că oamenii trăiesc în chilii de sticlă, în stupi de văzduh, ne vedem unii pe alții, dar niște ziduri aproape de netrecut ne separă. Spun aproape, pentru că aflăm din ultimul vers că există o poartă, și ea e Luna. Evident, nu propun să ne întâlnim pe Lună, dar Luna e simbolul depărtat al viselor și aspirațiilor și tânjirilor omenirii din totdeauna.

Cred că ne putem întâlni și înțelege acolo, în teritoriul comun al speranței și al frumosului. Dar nu e deloc ușor… Frumosul e o datorie, nu un hobby sau un moft.

Ne gândim la ceilalți mai mult sau mai puțin? Primează instinctul nostru de conservare? Putem să oprim tendința de a găsi vinovați chiar și acolo unde nu sunt, de a învinovăți bolnavii, bătrânii, medicii, romii sau alte categorii sociale? Pentru că de la frică la ura se pare că oamenii ajung destul de ușor.

Instinctul de conservare va prima întotdeauna. Frica și furia vin la pachet, sunt un set inseparabil de unelte de supraviețuire. Ura e însă altceva, e o proastă folosință a acestor unelte. O greșită intelectualizare a lor.

Creierul nostru caută patternuri și explicații peste tot și mereu, chiar și când visăm. Chiar și în psihoză. Să dai vina pe alții atunci când e evident că nu e vina nimănui e un fel de delir social. În psihoză, ideile delirante sunt modul creierului de a încerca să facă un sens, o poveste, din niște trăiri profund patologice. Dar delirul te izolează de realitate, te alienează. Atribuind vinovății și sentințe, ne alienăm pe noi înșine, nu doar pe cei pe care îi condamnăm. Marele pericol al pandemiei de Covid-19 e, în fond, alienarea. A oamenilor și a națiunilor. Sper că în fiecare celulă de criză e și câte un mic expert, un mic secretăraș de Stat care se îngrijorează și de asta.

––

Acest articol este parte a demersului MedLife – Izolați, dar împreună. Susținut de medici și specialiști, demersul este menit să informeze corect și să ofere suport medical și emoțional celor care au nevoie. #izolatidarimpreuna vorbește despre solidaritate și despre cum putem acționa responsabil în tot acest timp: prin izolare, prin informare corectă și prin dedicare, cu empatie și căldură, putem depăși acest impas.

Împreună facem ca adaptarea la aceste noi condiții să fie mai ușoară. Să scăpăm de incertitudini, să fim responsabili și rezilienți în fața provocării cu care ne confruntăm. Învățăm să fim uniți, prezenți unii pentru ceilalți, chiar dacă o facem de la distanță, să ne protejăm pe noi, dar și pe cei care au cea mai mare nevoie. Pentru că în noi stă puterea de a schimba traiectoria acestei perioade și pentru că fiecare dintre noi poate face diferența. Dacă crezi că acest articol poate să fie și altora de ajutor, te rugăm să îl dai mai departe.