Dudu Ghinescu, poet la 80 de ani. Despre modelul omului de lângă noi

Există un om care trăiește cu mine pe lumea asta. Este Dudu Ghinescu. Are 80 de ani și-i urez să trăiască cât Mihai Șora. Acum câteva zile mi-a dăruit volumul lui de versuri „Remember” și stând de vorbă am redescoperit calitatea lui. Și a puținilor ca el. Puțini? Adică, aceeași calitate o are Radu Ionescu, prietenul lui. Acest articol este despre descoperirea modelului de lângă noi.

80 de ani înseamnă să treci prin război, foamete, revoluție. Să-nceapă lumea comunistă și postmodernă cu tine. Să poți să fiiiii cel mai tare-n politică, în ce mușchii tăi vrei. Și tu să te mulțumești să-ți tai felia ta de tort și s-o aperi. Greu de înțeles astăzi când poți să-ți faci imaginea cum vrei și să mergi la Mall pentru fericire.

Dar printre demențele secolului trecut războiul și comunismul și postcomunismul îți fac praf viața. Marea întrebare este cum dracu’ te țiiiii întreg tu fiind în cârcă cu atâtea tragedii, înoiri? Ori, Dudu, ca și prietenul lui Radu, nu știau de astea. Ei așa sunt. Au inocența, mare valoare, și zic: așa am fost și suntem. Băi, nu-mi vorbi de valoare, îmi zicea Dudu zilele trecute. Așa am fost noi. Nu-nțeleg, ce zici Eugene?

„De-a barba oarba dănțuim…/ Ce joc păgân! Cât plâns ascunde?

O anatemă de destin, / Vârtej de întrebări: spre unde?

Și bâjbâim pe întuneric/ Ca șobolanii sub pământ

Fugim prin sângele veneric/de bunul, aclamat, cuvânt.”

Poezia e inocență și „Barba oarba” este una din poeziile lui Dudu. Cam așa este.

Mare valoare este să nu te fălești cu valoarea ta și Barba Oarba prin care ai trecut și ai scăpat. Și asta o faci păstrându-ți inocența și prietenia. Aici este un model de viață. Între torționari, oportuniști, idioți, lingăi, Dudu și prietenul lui Radu s-au păstrat în joc și n-au orbecăit ca șobolanii. Au fost la locul lor. De unde au văzut ce și cum e vremea afară. Și și-au știut lungul nasului. Nu știi încotro s-o iei. Nu ai premoniții. Trăiești. Ori, da, inocență și prietenie -astea-ți trebuie să mergi înainte.

Radu și Dudu sunt prieteni de la cartofii prăjiți ai Tincuței, pe când vagabondau prin Parcul Tineretului și până astăzi la călătoriile Ancăi și prăjiturile cu fructe ale Ilenei. S-au ținut unul pe altul în această inocență a vieții.

„Eugene, așa am fost. Nu-nțeleg ce vrei de la mine.” Mi-a tot repetat Dudu. Păi, Dudule, în dementa lume a comunismului și tranziției ați rămas voi. Prieteni și oameni.

Regret că Radu nu mai este acum. Regret că niciodată Radu și Dudu nu m-au luat la un chef cu ei. Dar acum înțeleg de ce. M-au păstrat ca pe un mânz să urlu pe afară. Ia vezi, înțelegi ceva?

Nu e nevoie să umblăm pe Facebookuri sau pe la televiziuni să ne căutăm modelele. Uite, modelele sunt aici. Inocența de a trece cu bine prin Infern și Prietenia care te ține în viață. Greu de găsit ambele. În groapa comună a comunismului, a războiului. În nebunia iureșului de după Revoluție. Astea-s valori, Dudule! „Nu-mi bate mie capul cu valoarea, Eugene” – așa zice Dudu. Și știu că-n ecou se aude și Radu. Și-i spune Radu, din lumea cealaltă, bă, Dudule, vezi de ce nu l-am luat pe ăsta la niciun chef? Vezi?

„O dimineață lungă am supt din nori de vin,

Simțeam că depărtarea e lângă mine aproape.

În urmă vedeam întregul, un ritual păgân

Și drumul înainte, explozie din ape.”