Emotiile unui boboc 1946/2007

Un nou an scolar a inceput. Ramnicul a forfotit de lume: parinti agitati, elevi cu flori in maini, taxiuri pline ochi si cadre didactice gata sa-si primeasca elevii. Unii elevi au venit insotiti de parinti sau bunici, altii singuri. La Scoala “Take Ionescu” toti elevii s-au strans in curtea scolii. Au ascultat cu emotie discursurile de deschidere, apoi au fost indrumati spre clase.

Bobocii au mers sa-si cunoasca dascalii insotiti de parinti. Pe o bancuta din fata scolii, o bunica isi astepta nepoata. Tare mandra bunica de odorul ei. Ioana Tomescu are 67 de ani, dar nu se plange de nimic. Nu o deranjeaza ca a imbatranit. E nascuta si crescuta in Ramnic. Este a sasea din cei noua copii cati a avut familia Nicolaescu.

Priveste cu ochii tristi insa cum s-a transformat orasul si oamenii din 1940 si pana in prezent. Povestea ei este a multor oameni si in ea fiecare se poate regasi. “M-am nascut intr-o familie relativ instarita din Ramnic. Pe atunci Ramnicul era orasul florilor si al pensionarilor. Cladirile aveau un aspect medieval, ca in centrul istoric al Sibiului.

Am fost noua frati, in prezent doar cinci mai traim. Toti am invatat carte si ne-am realizat in viata. Erau cu totul alte vremuri in 1940, cand am venit eu pe lume. In 1946 am mers pentru prima data la scoala. Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. Mama ne-a pregatit pe toti. La fiecare ne-a cumparat o hainuta noua, o floare pentru invatatoare si un ghiozdan din carton.

Tablita, creta si un buretel. Toti imbracati curat am pornit spre scoala. Noi toti am invatat la scoala numarul 3, pe Stirbei Voda. Atunci ii spunea Scoala mixta nr.1 sau “La Beldimar”, ca asa ii zicea la director.”, si-a inceput povestea Ioana Tomescu. A tinut sa ne spuna ca isi asteapta nepotica, lumina ochilor ei.

Amintirile au napadit-o si ne-a povestit in detaliu cum a decurs prima ei zi de scoala. “Doamne, ce emotii am avut! Am mers cu patru frati ai mei la deschidere. Nu inainte sa ne spunem rugaciunea, asta inainte sa iesim din curte. Cand am ajuns in curtea scolii, tremuram de emotie. Elevii erau aliniati pe clase. Dupa ce si ultimul elev a pasit in curtea scolii, toti am intrat intr-o clasa.

Era cea mai mare clasa din scoala. Parintii au ramas la poarta scolii. Aici a venit un preot. Imi amintesc ca era basarabean si il chema Smantana. A spus o rugaciune si a inceput prima ora de curs din viata mea: religia. Dupa ce am spus mai multe rugaciuni, iar preotul ne-a povatuit, am mers fiecare in alte sali de clasa, unde am invatat opt ani.”, a mai adaugat bunica.

“Regele Mihai, un subiect tabu”

Ioana Tomescu a retrait prima ei zi de scoala alaturi de nepoata Maria Magdalena. Nu a inteles mai nimic din deschiderea anului scolar din 2007, dar emotia de a-si vedea nepoata in clasa I a coplesit-o. Ne-a povestit in continuare cum a decurs prima zi de scoala din 1946 pentru ea. “Cartile ni le-a cumparat mama din timp. Nu aveam multe si nici nu erau stufoase.

Pe vremea noastra, cursurile tineau patru ore. In primele patru ore ale mele ca elev am primit instructiuni de la invatatoare si ne-a invatat cum sa folosim tablita si creta. Am fost asa de incantata! Eu stiam de la fratii mai mari cum trebuie sa manevrez tablita, dar am sobit fiecare cuvintel al invatatoarei. Dupa primele cursuri am plecat acasa.

Scoala nu era departe de casa mea si noi, copiii mergeam pe jos. Cei mici erau insotiti de cei mari. Nu erau masini pe atunci, decat una-doua in tot orasul. Si era asa frumos sa te plimbi.”, isi aminteste Ioana Tomescu. Nici vorba pe atunci de caiete, carti sau instrumente. Ghiozdane de firma sau haine scumpe. “Abia in clasa a II-a am trecut la maculator.

Un caiet de dictando, cum e acuma. In schimb, restul era pe tablita. Avea doua parti: una cu linii orizontale si una cu patratele. Era multa disciplina. Nu intram dupa invatator sau profesor si nu scotea nimeni un sunet in timpul lectiilor. Trebuia sa fi extrem de atent. Caci tablita o stergeai repede si nu mai aveai dupa ce sa repeti.

La terminarea cursurilor, urmau 20 de minute in care se facea fixarea cunostintelor. Nimeni nu pleca cu lectiile neinvatate din clasa. Pentru ca eram dupa razboi, copiii orfani sau saraci erau trecuti pe o lista si mancau la cantina. Pe atunci, invatatorul mergea din casa in casa sa ia copiii sa-I duca la scoala. Cine nu ii lasa, primeau parintii amenda.”, a mai spus bunica.

Pentru ca a inceput scoala pe vremea Regelui Mihai, bunica isi aminteste cat de mult ii placeau pozele cu regele si ce suparata a fost cand le-au fost rupte aceste poze la scoala, cand au venit comunistii la putere. “M-am revoltat in sinea mea cand ne-au rupt pozele cu regele Mihai. Dar nu am schitat nici un gest in clasa. Imi placeau pozele acelea ca purta niste margele frumoase in ele.

La istorie am invatat de la daci pana la regele Ferdinand. Putin si despre Carol, dar atat. Regele Mihai era pe atunci un subiect tabu. Invatatoarea ne spunea sa invatam si sa pretuim istoria asa cum e ea, indiferent cine conduce tara. Un mare accent se punea pe caligrafie. Am facut pana in clasa a treia.

Ce mandra mai eram ca scriam frumos! Imi amintesc ca limba romana am invatat-o de la un profesor drag mie: Tomescu Dumitru il chema. Si acum ii aprind o lumanare la cimitir, ca tare bun profesor a fost. Era foarte exigent. Copiii mai slabi ii aseza in primele banci, iar cei mai buni in ultimele. Cea mai mare nota la el era 7 sau 8. Eram fericiti cand obtineam aceasta nota.

Din cauza lui sunt acum un om cu carte si nu am ajuns o agramata.”, a mai mentionat bunica. Amintirile ei frumoase sunt acum stranse in suflet si cateva poze stau marturie. A reusit sa-si intipareasca in minte cele mai frumoase momente din viata sa de elev in scoala primara.

Dar saracia din 1947, munca pamantului si suferinta pamantului sunt lucruri triste, dar pe care le povesteste sub forma de povata. “ Tata spunea asa: “ Pamantul daca nu-l muncesti, nici cimbru nu creste pe el”.Sa stiti, chiar daca eram la scoala, mergeam la munca pamantului si ingrijeam de animale cu fratii mei.

Mama ne invata sa impartim bucata noastra de paine cu orfanii si mereu imi dadea mai multe pachetele la mine pe care le dadeam la copiii sarmani. Si la scoala ne invatau in primul rand sa fim oameni, sa fim umani. Nu cred ca acum se mai pune accent pe asa ceva. De aceea si copiii sunt mai rai, nu apreciaza ce au si ravnesc la bunul altuia.

Sitemul de invatamant era rudimentar, dar mai bun ca acum”,a mai declarat Ioana Tomescu.

Nepotica, lumina ochilor

Ioana Tomescu are un singur fiu care lucreaza in administratia publica locala. Fetita acestuia, Maria Magdalena este lumina ochilor bunicii. O iubeste nespus pe micuta si ii face toate poftele. “E sufletul meu acest copil. Il iubesc nespus, dar si ea pe mine. Am venit, dupa 61 de ani sa retraiesc alaturi de ea emotiile primei zi de scoala.

Am pregatit-o alaturi de parinti, cu uniforma, caiete, ghiozdan, tot ce trebuie. Sunt mandra de ea. Nu am inscris-o la scoala 3, unde am invatat atat eu cat si fiul meu, pentru ca nu mai este ce a fost. Si in plus, aici e aproape de serviciul parintilor. Eu am predat in invatamant. La Scoala Sanitara de pe atunci ii invatam pe elevi tehnica de ingrijire a bolnavului.

Nu sunt nostalgica dupa era Ceausescu, dar dupa sistemul de invatamant de atunci sunt. Sincer, era mai multa disciplina. Nu era dezmat si nici nu facea fiecare ce vrea. Acum, in ziua de astazi, se pune mai mult pret pe imbracaminte, telefoane mobile si alte minuni decat pe carte. Pacat. Ce ma bucur este faptul ca atat fiul cat si nepotica imi calca pe urme.

Le place invatatura si nu mi-au creat probleme. Lumea s-a schimbat radical din 1946 pana acum, dar pacat ca nu numai in bine. Sunt mandra de familia mea, de ceea ce am realizat si ca am avut prilejul sa ma formez ca om in adevarata scoala romaneasca”, si-a incheiat povestea Ioana Tomescu.