Sari direct la conținut

Familia Ionescu, vârstnicii care trăiesc singuri și azilele groazei / Numărul seniorilor români care trăiesc în singurătate absolută echivalează cu populația Capitalei

HotNews.ro
Varstnici in azil, Foto: Algirdas Grigaitis / Alamy / Alamy / Profimedia
Varstnici in azil, Foto: Algirdas Grigaitis / Alamy / Alamy / Profimedia

​Doamna Ionescu are circa 80 de ani. Fiica ei lucrează în Canada, iar după ce femeia a rămas văduvă, i-a plătit un loc într-un cămin de seniori, atrăgându-și reacții extreme. ”Uite și tu cum sunt copiii de azi. Cum nu le mai ești folositori, te aruncă la un azil ca să nu-i mai stai pe cap și să poată pune mâna pe casă!”, spuneau o parte dintre vecini.

În orașele mai mari, mentalitatea e ușor diferită. Decât să fiu o povară pentru copilul meu, mai bine locuiesc la un cămin, unde mai am cu cine schimba o vorbă, sau dacă mi se face rău, am pe cine chema să mă ajute, spune doamna Popescu, a cărei fiică medic și-a suspendat contractul de muncă pe un an în SUA pentru a veni să stea cu mama ei când aceasta s-a îmbolnăvit.

Ca s-o convingă să se întoarcă și să nu-și piardă Doamne-ferește jobul, doamna Popescu a amenințat că va face greva foamei. Așa a ajuns la un cămin de bătrâni unde e ok, atâta cât poate fi de ok.

Doamna Ionescu este una din cele aproape 1,4 milioane de români de peste 65 de ani care locuiesc singuri-singurei.

În România, mai sunt alte cupluri de 65+ care trăiesc singuri (circa 1,2 milioane) și care încearcă să aibă grijă unul de altul, cât timp le-o mai fi dat, potrivit datelor transmise de Statistică, la solicitarea HotNews.

Din cele 3,7 familii de seniori de 65+, doar un sfert trăiesc alături de cel puțin unul din copii, mai arată datele INS

Cei mai mulți bătrâni care trăiesc singuri (familii de o persoană de 65+ fără copii) sunt din regiunea Moldovei, Dobrogei, mai arată datele Statisticii, urmată de Muntenia și de zona de Nord-Vest a României. Acolo trăiesc jumătate dintre bătrânii singuri.

Bibliotecară pensionară, doamna Ionescu a supraviețuit părinților ei, celor doi parteneri de viață, celor mai bune două prietene dar și iubitului ei câine „Ursu”- un ciobănesc extrem de fidel.

După ce și sora ei a murit, iar fiica i se mutase în Canada, doamna Ionescu și-a împărțit viața între medici și casierele de la magazinele de unde-și face cumpărăturile. În pandemie i-a fost cel mai greu. Nu se descurca cu programările online și de mlte ori o ruga pe fiica ei să i le facă online, din Canada.

Problema seniorilor români care trec de o anumită vârstă sunt problemele de sănătate- boli de rinichi, astm, boli de inimă sau artrita, care îngreunează mersul chiar și cu ajutorul bastonului. Dar peste toate astea marea problemă e singurătatea.

Din cauza costurilor din ce în ce mai mari, accesul vârstnicilor la serviciile medicale este din ce în ce mai redus și acest lucru se reflectă, adesea, în propria lor sănătate deficitară, aceștia neputând suporta toate cheltuielile pentru îngrijirea medicală necesară, arată un Raport al Consiliului Național al Persoanelor Vârstnice din România.

Cei mai frecventați specialiști de către vârstnici sunt medicii cardiologi, diabetologi, stomatologi, ginecologi și urologi. Media vizitelor pentru a consulta un medic (internare în spital sau în ambulatoriu) variază de la o țară la alta. Spre deosebire de țările

europene, persoanele din România au efectuat fiecare, în medie, 4,60 vizite/an pentru a consulta medicii, fiind printre cele mai mici medii dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Cum aborda presa de dinainte de 1989 problema seniorilor ajunși la cămine de bătrâni

”În satul Suseni, comuna Runcu, judeţul Gorj, e un cămin de bătrîni. O secţie a căminului, cuprinzînd doar bătrine, e în Dobriţa, alt sat al Runcului. Cei 145 de pensionari ai căminului sînt oameni intre 65 şi 80 de ani, unii mai verzi, alţii mai prăbuşiţi, unii mai veseli (atît cit pot fi de veseli nişte bătrîni, singuri pe lume), unii mai sănătoşi şi mai mincăcioşi (atît cit pot fi nişte bătrini cu gingiile goale), alţii, pieriţi, pustiiţi, absenţi, vegetează cu zilele pe nişte bănci, în micul dar frumosul parc din incinta stabilimentului, privind cu ochi albi cum trece timpul, ultimul timp al vieţii lor.

Nu-s deloc un spectacol atrăgător aceşti bătrîni, izolaţi intr-un ţarc care e (şi ei, cei 145, o ştiu) ultimul prag al unor vieţi, ultimul loc de petrecere pe acest pămînt. Sigur, ei au aici tot ce le trebuie, dormitoare curate, masă bună, haine calde, televizor şi cărţi, ziare şi reviste, medic şi doctorii, arbori şi flori, atmosfera nu-i de „azil“, e mai degrabă de hotel-sanatoriu. Ioan Olaru, directorul căminului, îi cunoaşte bine pe fiecare, le ştie viețile, necazurile, capriciile, beteşugurile, plăcerile (ce pentru cei mai mulţi înseamnă un anume fel de mincare), îi antrenează pe cei care pot şi vor ii treburile grădinii şi ale stupilor, ca să uite că sînt bătrîni, şi, zice el, chiar dacă nu-i o fericire să trăieşti intr-un cămin, pensionarii lui totuşi cel puţin nu se simt singuri.

Se simt ocrotiţi şi se simt o familie, ceea ce, pentru nişte oameni fără familie, înseamnă mult. Cei mai mulţi, intr-adevăr, n-au familii, n-are cine să-i îngrijească (de aceea au şi venit aici), dar unii au.

Ion Ionescu, pensionar ceferist, in virstă de 75 de ani, locatar al căminului din 1968, are trei copii, un băiat şi două fete, toti cu rosturi. Nici unul din cei trei nu l-a vrut în grijă, l-au depozitat aici şi l-au uitat aici. Nici unul dintre ei, de cînd I. Olaru e director (adică de vreun an şi ceva), n-a venit să vadă ce mai e cu bătrînul, nici unul nu s-a interesat, măcar printr-o scrisoare de două rînduri, de viaţa lui, de nevoile lui. Sevastiţa Grivei, în virstă de 70 de ani, tot pensionară (a fost, mulţi ani primăriţă a comunei Negomir), n-are copii, dar a crescut o fată, o nepoată, a dat-o la carte, i-a făcut şi casa în Craiova, după care fata a expediat-o la cămin”, scrie Revista Flacăra (nr. 25- din 21iunie 1979)

Ce s-a schimbat în timp în raportul copil-părinte (și viceversa) în România? Cum își ajută copiii, părinții intrați în senectute?

Aproape fiecare generație de români spune că ea reprezintă de fapt generația „de sacrificiu”. Generația celor născuți în anii `20, cei care au trecut prin al doilea Război Mondial pe când aveau 20 de ani, se simte sacrificată din cauza lipsurilor și greutăților datorate penuriei care a urmat conflagrației. Cei născuți în anii `60 și care au prins Revoluția la 30 de ani se simt sacrificați. Cei născuți în anii 90 susțin și ei că sunt sacrificați din cauza crizei din 2008, care i-a prins tot în jurul vârstei maturității, criza mondiala amputându-le cariera.

În Europa, obligațiile cu privire la ajutorul practic sau financiar (atât din partea copiilor adulți cât și din partea părinților vârstnici) se pot împărți în patru mari categorii:

  • familialismul de tip implicit, în care nu există alte alternative de sprijin decât familia,
  • familialism susținut (așa numitul cash-for-care), în care familiile sunt compensate financiar pentru responsabilitățile de îngrijire,
  • de-familializarea, care reduce responsabilitățile și dependenta de familie, și
  • familialismul la alegere, care presupune posibilitatea de alegere pentru familialismul susținut sau pentru de-familializare.

Privitor la ajutorul acordat dinspre copii spre părinți, situația sta cam așa: Norvegia și Franța aparțin regimului de tip de-familializare, în Bulgaria, Polonia și Lituania familialismul este de tip implicit, iar Republica Cehă recunoaște o tendință spre de-familializare.

În alta situație se afla Georgia, Romania și Rusia, caracterizate de familialismul implicit, datorat slabei dezvoltări a serviciilor publice (și private) pentru vârstnici.

Cum stam in Romania?

Conform unei excelente lucrari de cercetare, femeile sunt mai atente la relațiile cu vârstnicii decât bărbații, fiind mai puternic legate de ideea de responsabilitate filială.

La nivel european, nivelul de sprijin furnizat pare să fie scăzut. Atunci când părinții nu au probleme cu sănătatea, îngrijirea personala sau ajutorul oferit pentru îndeplinirea sarcinilor de rutina are loc episodic, iar în situația în care apar o serie de nevoi cauzate de boli, se observa și apariția sprijinului

Fiicele sunt mai predispuse să ofere ajutor (în caz de nevoie) decât bărbații, iar mamele beneficiază de sprijin în mai mare măsură decât tații

Important este de asemenea, dacă părinții stau sau nu cu copiii. În general, în situația co-rezidenței, cel mai mult beneficiază tinerii, care au asigurata o locuință și pot beneficia din partea părinților de sprijin pentru creșterea copiilor mici sau de ajutor pentru îndeplinirea sarcinilor gospodărești.

De notat:

  • Femeile sunt implicate în mai mare măsură în activități care survin odată cu o serie de evenimente din familie.
  • Fiicele sunt mai predispuse să ofere ajutor (în caz de nevoie) decât bărbații și
  • Mamele beneficiază de sprijin în mai mare măsură decât tații. O posibilă explicație este că relația dintre mamă și fiica este mai puternică decât orice altă relație dintre copii și părinți (Eggebeen, Intergenerational exchange, Encyclopedia of Aging, 2002).Odată cu creșterea vârstei, relațiile de schimb intergenerational se estompează, dispar. Într-adevăr, ideea de responsabilitate familială este puternic afectata de vârstă, așteptările din partea copiilor se reduc iar așteptările din partea părinților cresc odată cu înaintarea în vârstă.

Normele filiale sunt mai puternice în regiunile de Est și Sud ale continentului european, având ca și cazuri extreme situația Norvegiei, pe de o parte, și a Georgiei, pe de altă parte.

În țările în care serviciile publice de îngrijiresunt limitate, obligațiile filiale vor fi mai puternice. Argumentul este construit de importanța crescută acordată sprijinului familiei atunci când are nevoie sau când serviciile publice lipsesc sau sunt limitate.

În Europa de Est, unde statului bunăstării este slab dezvoltat, normele legate de obligațiile filiale sunt mai puternice.

Graficul de mai jos arată statele în funcție de scorul mediu al obligației filiale. Este clar că obligațiile filiale devin tot mai slabe de la Est spre Vest.

Gradientul obligației filiale este și mai evident în cazul în care respondenții nu locuiesc împreună cu părinții lor.

P.S. Familiile Ionescu și Popescu citate în articol sunt reale, dar nu au dorit să le fie menționate numele reale din motive ce țin de comunitatea în care trăiesc

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro