Florin Manolescu, profesor timp de 15 ani in Germania: Romanul, la el acasa, e considerat incorect. Cum de acelasi roman, cand se duce in alta parte, e serios si se tine de cuvant?

„Am citit un articol in care Romania este comparata cu Polonia. Comparatiile astea nu au nici o valoare. Sau au doar o valoare de descurajare, de a te impinge psihologic in jos. Un lucrator trist, sacait si bombardat cu tot felul de stiri apocaliptice, nu poate sa-si faca treaba cum trebuie. Sunt lucruri pe care sigur ca le traiesti, dar trebuie sa intelegi ca fac parte dintr-o etapa si ca, totusi, incepe sa se iveasca un liman”, a explicat ieri, invitat la „Cafeneaua critica”, Florin Manolescu, critic si prozator roman, asistent pana la varsta 46 de ani, devenit conferentiar abia dupa Revolutie. „Oamenii sunt aceiasi peste tot: cu defecte si calitati. Au norocul sa fie in alta parte. Cioran i-a scris fratelui sau dupa cutremurul din ’77: „Poti fi bine asezat, poti fi rau asezat”. Dar daca este asezat unde esti asezat, sa faci lucrurile bine!

Despre Cenaclul Junimea

„Cenaclul Junimea a fost o initiativa a asa-zisilor „saptezecisti”. Cineva a avut ideea sa avanseze numele Junimea, care acuma ar putea sa apara desuet pentru un cenaclu, dar atunci era un gest aproape revolutionar”, a povestit Florin Manolescu, critic si prozator roman, invitat al intalnirii „Cafeneaua critica”.

La libraria Kretzulescu puteai sa vezi cozi de zeci, daca nu chiar o suta de metri, in asteptarea acelor editii care erau, de cele mai multe ori, de buzunar.

Florin Manolescu, critic si prozator

„De multe ori se comentau carti. Se discutau asemenea carti, ba chiar si carti straine. Si cartile respective nu ajungeau chiar pe masa oricarui cititor. Erau foarte putini cei care apucau sa gaseasca undeva o asemenea carte. Pur si simplu o povesteau. Se intampla ca in cartea lui Bradbury, in Fahrenheit 451, cu cei cativa profesori care stiu carti pe dinafara si le povestesc. Cam asa se intampla, cei mai multi nu citisera cartile respective!”

Crohmalniceanu fusese intre intemeietorii din anii ’60. A ajuns mai tarziu sa conduca Cenaclul. Ne-am impartit intr-un fel conducerea Cenaclului”.

Anii ’80 – ierni „ingrozitoare”, intruniri literare in cladiri ce ramaneau fara lumina dupa ora 11

„In anii 80 au fost ani crunti. Iernile, in special, erau ingrozitoare. Multi dintre noi mai aveam putin si ne luam lumea-n cap. El gasise formula asta de a-si ocupa iarna cu o bursa in Germania, avea niste rude in Franta si Germania. Iarna eram eu la conducerea Cenaclului, iar in semestrele de vara venea Crohmalniceanu.

Un poet nevazator – Ruba – nu si-a dat seama ca s-a oprit lumina si si-a continuat „lectura”, iar ceilalti nu l-au oprit. Imaginati-va scena: intai razi si apoi te infiori!

Ion Bogdan Lefter, critic si istoric literar

Astazi e de neimaginat ce s-a putut intampla in vremurile acelea. Satisfactia mare era ca se puteau citi carti minunate: acolo veneau Mircea Nedelciu, Cartarescu, Ioana Parvulescu. Au aparut chiar si scriitori din zona SF, Cristian Tudor Popescu a venit de cateva ori si a citit cateva proze umoristice de science-fiction”.

„In perioada respectiva nu se permitea sa stai peste ora 10 in cladirile publice”, a rememorat Ion Bogdan Lefter, amfitrionul intalnirii. „De pe la 10 fara ceva, incepeau sa apara femeile de serviciu si stingeau lumina de jos, de la sigurantele cladirii. Degeaba! Cenaclistii mai aveau de discutat acolo.

Exista chiar si o mica povesteste relatata in volumul retrospectiv despre Universitas. La un moment dat, cand se tinea Cenaclul Universitas, le-au taiat curentul sau s-a intrerupt pur si simplu. Si s-a intamplat ca lucrul asta sa se petreaca in timp ce se producea o lectura: un autor sa-si spuna versurile. S-a intamplat ca autorul sa nu fie lumino-dependent, adica era un poet nevazator – Ruba, care nu si-a dat seama ca s-a oprit lumina si si-a continuat „lectura”, iar ceilalti nu l-au oprit. Imaginati-va scena: intai razi si apoi te infiori!”

Perioada de liberalizare in Romania comunista

Astazi pare o epoca bloc toata perioada anilor ’50. De fapt, au fost perioada de strangere a surubului, de relaxare, a mai batut vant de liberalizare, s-au mai intors lucrurile. Deja in ’63 se percepea o liberalizare accentuata.

Ion Bogdan Lefter, critic si istoric literar

„La sfarsitul anilor ’50, inceputul anilor ’60, incepusera sa se introduca limbile straine in liceu, pana atunci se facuse doar rusa”, a continuat Florin Manolescu, rememorand timpurile in care „profesorii incepusera sa vorbeasca mult mai destins despre Arghezi, Blaga, scriitori care au fost, un deceniu cel putin, interzisi total. Blaga practic nu se preda!”

„Epoca, perioada de liberalizare” este o terminologie care s-a impus. Cred ca exageram, suntem eufemistici. Am scris undeva ca perioada de liberarizare a fost un moment de atipeala a nomenclaturii intre doua mese bogate. Adica s-a produs acea trecere de la Dej la Ceausescu, deci de la o echipa la alta. Si in perioada aceea, in care noua echipa nu avea in mana toate franele puterii, pierzandu-se de sub control atatea lucruri, am avut iluzia liberalizarii. Este drept ca s-au castigat o serie de pozitii in perioada asta, dar profitandu-se de ceva care nu ne-a fost dat.

Liberalizarea asta s-a tinut pana in ’71-’72, dupa aceea surubul s-a strans iar. Si nu toate pozitiile castigate atunci s-au pastrat”.

Perioada de liberarizare a fost un moment de atipeala a nomenclaturii intre doua mese bogate. Adica s-a produs acea trecere de la Dej la Ceausescu, deci de la o echipa la alta. Am avut iluzia liberalizarii.

Florin Manolescu, critic si prozator

Ion Bogdan Lefter: „Modul general de viata, standardul general de viata, si din punct de vedere intelectual cultura, din clipa in care liberalizarea, oricat de limitata am spune ca a fost, s-a produs, a fost complet alta decat ce se intamplase in anii ’50. Adica viata intr-o societate extrem de represiva, dura, complet inchisa, s-a transformat intr-o viata acceptabila, cu unele limitari, ca intr-o dictatura, dar intr-o dictatura moale, iar cultural nu s-a mai produs intoarcerea la proletcultism, la inlocuirea culturii cu o cultura de propaganda”.

Florin Manolescu: „Aceasta este una dintre pozitiile care s-au castigat, pentru ca, evident, s-a profitat atunci. Atunci s-a declansat o mare discutie despre realism, cand intr-adevar dogma aceasta a realismului socialist a fost scoasa din circulatie. Important pentru noi (eram pe atunci student) a fost tocmai acest acces, pana atunci nesperat, la carti si la zone ale culturii care fusesera inchise. Incepusera sa fie importate carti frantuzesti, mai putin germane, care veneau la libraria Kretzulescu, si puteai sa vezi acolo cozi de zeci, daca nu chiar o suta de metri, in asteptarea acelor editii care erau, de cele mai multe ori, de buzunar. Lucrarea mea de licenta a fost despre Mircea Eliade. In ’67 s-a putut scrie, pentru prima data, despre Mircea Eliade! A fost o deschidere importanta pentru noi, din care unii am reusit sa iesim”.

Protestele studentesti din ’68

„In ’68 am absolvit. Trebuie sa amintesc un moment de glorie al promotiei din care am facut parte, cu studenti care au devenit mai tarziu foarte cunoscuti: Dorin Tudoran, Ion Alexandru, Adrian Paunescu. In 68′, cand am terminat noi facultatea, a fost si anul marilor miscari studentesti. Am castigat si noi atunci o pozitie care a fost mentinuta foarte mult timp.

Prin proteste, am reusit sa facem sa se scoata examenul final de licenta, care era ingrozitor. Dupa ce se dadusera, fara exagerare, zeci de examene de-a lungul celor cinci ani (cate 15 examene intr-o sesiune), iar la sfarsit, dadeai din nou un examene, pe langa lucrarea de licenta, in care erai examinat la limba romana contemporana, la gramatica istorica, la toate disciplinele de baza si limbi straine. Protestul asta a avut ca rezultat faptul ca Ministerul, speriat ca nu cumva sa ne mai vina si alte idei, a scos din obligatiile respective tipul acela de examen si a ramas doar licenta cu sustinerea tezei respective.

N-a fost un protest pe strada. Ne-am adunat toti in holul facultatii, cu figuri crunte. Decanul venea dinspre decanat, noi eram masati in partea cealalta. Si un parlamentar, care s-a intamplat sa fiu eu, s-a dus si a transmis doleantele, care imediat au fost transmise Ministerului si au fost acceptate. Era spre vara lui ’68.

In iarna a fost manifestatia cu acea coloana care a mers spre camine, pentru ca nu se dadea vacanta de Craciun. A fost un protest in urma caruia au fost facute arestari. Au fost si niste lucruri legate de faptul ca niste echipe de studenti s-au dus sa cante colinde profesorilor. Si, cum se intampla, grupul acela tot crestea, tot crestea…”

Vremurile comuniste: studenti care nu mai gaseau loc la biblioteca, profesori excesiv de politicosi

Lectura nu-si pierduse inca forta pe care vad ca azi n-o mai are. Era o problema sa gasesti un loc la biblioteca facultatii si ne rezervam cate un loc.

Florin Manolescu, critic si prozator

„Erau multi profesori care inca mai transmiteau ideea de rigoare. Era decanul Rosetti, l-am prins in primii mei ani de studiu pe Alexandru Rosetti, care atunci cand intra in holul facultatii, isi scotea palaria de 100 de ori pana la decanat, in fata fiecarui student care il saluta.

Spunea o data Eminescu: adevarul poate sa-si gaseasca loc si in gura unui nebun. Au fost profesori care erau chiar chinuitori. Erau cercurile studentesti si aici aveai surpriza sa faci o experienta umana interesanta, care se repeta in toate timpurile. Oameni care pana nu demult fusesera campioni ai propovaduirii realismului socialist erau, dintr-odata cei mai liberali, iar asta nu trebuie sa mire. Exemplul cel mai bun este cel al lui Leonte Rautu, care era liderul, tartorul controlului cultural a tot ce misca in Internationala Romana si care era un extraordinar cunoscator de poezie rafinata. Se intrecea cu Petre Dumitriu in a spune pe dinafara poezii de Baudelaire si Rimbaud. Dar ei erau cei mai necrutatori cenzori si despoti ai vietii literare. Am avut si asemenea profesori si sigur ca si de la ei am invatat ceva: sa nu faci ca ei!”

Literatura SF inainte de ’89

„Aveam o relatie apropiata cu Ovid Crohmalniceanu. El era un pasionat al literaturii SF. Eu nu eram pasionat, doar interesat de aceasta literatura”, a mai povestit Florin Manolescu, autor al unui volum intitulat Literatura S.F. (1980).

Aparent, n-am avut legaturi cu fandomul SF. Dar nu e chiar asa. M-am dus la cateva consfatuiri, ca sa vad cum functioneaza, ba chiar am facut si gesturi de initiere naiva, am insistat o data pe langa Mircea Cartarescu – mi-a fost student si, intr-o vreme, apropiat – si l-am luat cu o mine la o consfatuire la Iasi, sa vada lumea aceea. M-am luptat sa introduc o povestire de-a lui intr-o antologie pe care o facea Revista Stiinta si Tehnica, era de fapt un almanah de science fiction. N-au acceptat cei de acolo, pentru ca cenzura ideologica era foarte puternica si se temeau de fiecare cuvant care nu era cum trebuie”.

Un deceniu si jumatate in Germania, ca profesor la Bochum

Atunci cand am plecat de acolo, un coleg german m-a intrebat ce o sa-mi lipseasca in Romania. I-am spus: nimic, pentru ca parte din mine ramane acolo.

Florin Manolescu, critic si prozator

„N-am plecat ca sa stau atata timp. Am fost invitat acolo sa predau literatura romana si limba. Dupa doi ani, mi s-a oferit un post de profesor, ceea ce era pentru mine.

Din ’68 pana la evenimentele din Decembrie, eu nu am fost profesor, ci asistent. La 46 de ani, eram inca asistent. In ’90 am fost facut conferentiar, prin concurs, iar dupa numai doi ani de zile, universitatea din Bochum imi ofera un titlu de profesor”.

Romania vs Polonia – o comparatie fara valoare

„Am citit un articol in care Romania este comparata cu Polonia. Concluzia articolului era ca romanul este incorect, romanul nu se tine de cuvant, romanul nu duce nici un proiect pana la capat, romanul nu se poate asocia. Folosim cuvintele „roman”, „romanii” si, evident, nu ne includem si pe noi in categoria respectiva. Cel care a scris articolul nu-si pune intrebarea „cum de acelasi roman, cand se duce in alta parte, e serios, se tine de cuvant, e performant?”.

Oamenii sunt aceiasi peste tot: cu defecte si calitati. Au norocul sa fie in alta parte. Cioran i-a scris fratelui sau, Aurel, dupa cutremurul din ’77: „Poti fi bine asezat, poti fi rau asezat”. Dar daca este asezat unde esti asezat, sa faci lucrurile bine!

Florin Manolescu, critic si prozator

Comparatiile astea, daca le faci netinand seama de ceea ce se poate istoric, geopolitic, nu au nici o valoare. Sau au doar o valoare de descurajare, de a te impinge psihologic in jos. Am avut o seara sa fac si aceasta comparatie intre oameni care stiu ca psihologia este factorul central nu doar in viata de toate zilele, ci si in economie.

Un lucrator trist, sacait si bombardat toata ziua cu tot felul de stiri apocaliptice, nu poate sa-si faca treaba cum trebuie. Cand se duce la serviciu, vorbeste despre cine a tras in cine si cine a vorbit nu stiu cum, nu stiu unde. Sunt niste lucruri pe care sigur ca le traiesti, dar trebuie sa intelegi ca fac parte dintr-o etapa pe care suntem mai mult sau mai putin obligati sa o parcurgem si ca, totusi, incepe sa se iveasca, sa se schiteze un liman”.

Tabloul bataliilor culturale din Romania de astazi

„In campul de vizibilitate directa, nu poti fi foarte incantat de ceea ce vezi. Incepand cu stricta profesionalitate: se scrie mult, atat cantitativ, cat si deodata in nu stiu cate locuri. Din pricina asta, inconsistent. Cand vrei sa faci deodata prea multe lucruri, nu le faci bine. Trebuie sa fii foarte atent cu cate un articol sau cate o cronica literara si sa controlezi aproape mereu datele, pentru ca poti fi aprope sigur ca un citat nu este exact, ca o referinta cronologica nu este corecta, ca sunt confuzii de nume, iar daca este vorba de citate din alta limba, atunci catastrofa este completa. Dar nu generalizez, ma refer in special la zona aceeas de vizibilitate maxima: cronici literare, recenzii.

Imi amintesc ca atunci cand am inceput sa practic activitatea asta de cronicar literar (sigur ca erau alte vremuri, alt regim de libertate): nu puteai sa ataci centrul unei reviste cu cate un articol de nu stiu cate pagini, fara sa fi facut ucenicia acelor recenzii de o pagina, in care fiecare cuvant sa fie bine dramuit, in care sa stii sa spui esentialul, sa-l faci pe celalalt sa inteleaga despre ce este vorba. In orice meserie se face o ucenicie. Daca nu treci prin fazele astea si esti proiectat dintr-odata in punctele cheie de raspundere a cate unui important ziar literar, produci o imagine care nu e de luat in serios”.

Despre Paul Goma, autorul carti „perfecte”

„Relatia cu lumea literara conteaza si nu prea. Conteaza in imediat, dar nu va mai avea deloc importanta asta cu cat timpul va trece. Goma a dat cateva carti, dupa parerea mea, foarte bune. Calidor este o carte perfecta. Exista apoi un fel de a face literatura la el, care este patentul lui. Am spus candva: noi nu am avut roman gotic, roman de mistere, roman in care, citind anumite pasaje, sa ti se ridice parul in cap de spaima. El a facut asemenea carti, despre Pitesti, despre inchisori, utilizand o cu totul alta formula. A reusit!

Nu pot sa fiu incantat ca cineva care nu a avut curajul sa scoata o vorba, nici macar sa formuleze acele asa-zise „soparle” din literatura anilor ’80, care nu a avut curaj nici sa faca cel mai mic gest de impotrivire, acuma se erijeaza intr-un teoritician al modului in care trebuia facuta disidenta si cum ar fi trebuit sa o faca Goma, de ce asa si nu altfel.

Florin Manolescu, critic si prozator

Sigur ca nu este intotdeauna un scriitor de prima mana. Dar daca ai dat o carte sau doua foarte bune, esti un prozator de luat in consideratie. Lucrul cred ca se va vedea mai bine cand pasiunile care privesc de relatiile astea dintre scriitori (care se supara daca cineva a spus ceva despre altcineva) se vor atenua. Si atunci se va aseza si Goma unde trebuie. Este un om care nu vrea sa aiba de-a face acolo unde el nu accepta sa vina. E o strategie care trebuie respectata, inteleasa.

Discutia pe care o porti cu cineva are obligatie de a se desfasura la un anumit nivel impus de statutul, de prestigiul, de importanta celui cu care stai de vorba. Elegant e sa ai un schimb de orice fel sobru, chiar si cu cel care nu-ti convine. Nu pot sa fiu incantat ca cineva care nu a avut curajul sa scoata o vorba, nici macar sa formuleze acele asa-zise „soparle” din literatura anilor ’80, care nu a avut curaj nici sa faca cel mai mic gest de impotrivire, acuma se erijeaza intr-un teoritician al modului in care trebuia facuta disidenta si cum ar fi trebuit sa o faca Goma, de ce asa si nu altfel. E o chestiune de proportii firesti.

Cine spune ca literatura anilor ’80 a trait prin „soparle” (ca asta a fost singura forma de impotrivire) face o confuzie intre limba comunicarii normale si literatura. In fond, literatura traieste din „soparle”. Ce este metafora, decat o „soparla” absoluta? Or, acele literaturi sa spuna pe fata un lucru este egal cu a cere sa nu mai dezvolte, sa nu mai umble cu metafore. „Soparla” nu exista decat in comunicarea uzuala, cand facem o ironie. Ironia este o „soparla” daca are incarcatura politica. Dar in literatura nu exista „soparla”.”​