Focurile din Joia Mare: Ce simbolizează și cum au ajuns românii să țină astfel de ritualuri în Săptămâna Patimilor

În satele aparţinătoare comunei Sânpetru de Câmpie în Joia Mare se aprind focurile ritualice, din vreascurile rezultate după toaletarea pomilor fructiferi, existând credinţa că acum sufletele celor adormiţi au nevoie de căldură fiindcă se întorc acasă să sărbătorească Învierea Domnului alături de cei rămaşi şi că vor rămâne alături de familii până la Rusalii, la Pogorârea Sfântului Duh, potrivit unui reportaj Agerpres.

„Se spune că aceste focuri ar simboliza de fapt focurile torţelor cu care soldaţii romani, ghidaţi de Iuda, au venit să îl prindă pe Iisus în Grădina Ghetsimani. Unii spun că sunt focurile din Grădina Ghetsimani la care se încălzeau ucenicii Lui, iar alţi specialişti avansează teoria conform căreia Paştele este moment de comuniune între cele două lumi: văzută şi nevăzută.

Focurile ar fi de fapt un ajutor pentru sufletele morţilor, care vin să sărbătorească Paştile cu cei vii, iar focul ar încălzi aceste suflete. Există credinţa în lumea satului că acum sufletele celor plecaţi în lumea fără de dor ar veni acasă să sărbătorească cu cei rămaşi şi vor sta aici până de Rusalii, la Pogorârea Sfântului Duh. De aceea, tot ce se petrece în acest interval, cuprinde şi ritualuri pentru cei plecaţi, aşa cum este spre exemplu Paştele Blajinilor. Cert este că această zi este despre focuri şi fum, despre comuniunea cu ceilalţi”, a declarat presei profesorul Mihai Teodor Naşca, un pasionat culegător de folclor din zona de câmpie a judeţului Mureş.

În vechime, ne spune Mihai, pe lângă foc, femeile aveau şi o găleată de apă sau o bucată de pâine, ca oaspeţii de dincolo să fie aşteptaţi aşa cum se cuvine.

„În multe zone din Ardeal, ziua de joi, dinaintea Paştelui este aşteptată cu focuri ritualice. Vreascurile adunate anterior prin igienizarea pomilor ori a curţii sunt aşezate într-un loc anume să se usuce pentru a fi aprinse în dimineaţa zilei de joi. Tot satul se cufunda în pâcla fumului. Era un fel de întrecere, care se trezeşte primul dintre fraţi să mergem la aprinsul focului, care de multe ori era sarcina mamei. Am învăţat mult mai târziu, că mama era liantul nostru cu spiritualitatea, că femeia era cea care menţinea căile nevăzute între lumi şi ea avea rolul celui ce împlinea tradiţia purificării”, a afirmat Mihai Teodor Naşca.

„Postul, fără dragostea aproapelui, e fără sens. De Paşti nu trebuia să fii mâniat pe nimeni”

El mai spune că Săptămâna Mare are un caracter aparte în perioada Postului Mare deoarece stă sub semnul curăţeniei şi al tăcerii.

„Mai mult decât în perioada anterioară a postului, în ultimele zile ale sale lumea îmbracă cu preponderenţă hainele negre, specifice doliului şi adoptă un comportament marcat de linişte. Ţin minte cum în această perioadă îl auzeam pe tata spunând: ‘Tu Tie (Nastasie), mă duc la vecinul cutare să mă împac ca să pot lua sfintele Paşti sau să mă pot spovedi, că ne-a prinde sărbătorile sfădiţi şi alea nu îs sărbători cu cigneală (tihnă, n.r.) !’. Exista un soi de comportament bine impregnat în conştiinţă, că postul fără dragostea aproapelui e fără sens. De Paşti nu trebuia să fii mâniat pe nimeni şi nici supărat pe nimeni”, ne-a relatat Mihai.

Tot în această zi, de dimineaţă, localnicii duc la biserică pomii.

Tradiţia satului mai prevede că vinerea e zi de post negru „şi ar fi bine măcar în această zi să reuşim să nu mâncăm sau să bem apă până la apusul soarelui”, iar în această zi nu se găteşte absolut nimic cu oţet.

„Este ziua răstignirii lui Iisus pe cruce, a batjocurii pe care o are de înfruntat dar şi a morţii sale, în chinurile răstignirii. Este poate cea mai tristă zi a săptămânii, drept pentru care vinerea este considerată o zi de post, o zi a curăţirii sufleteşti. Aşa cum Biblia relatează, Iisus este răstignit între doi tâlhari, iar fenomenele astrale şi meteo descrise în povestirile biblice indică faptul că lumea a resimţit această faptă într-un mod covârşitor. Fiul Omului este crucificat, luând cu el păcatele lumii şi oferind şansa lumii de a se mântui. Corpul său este coborât de pe cruce şi înmormântat în taină. În această zi se pregătesc Paştele, adică pâinea şi vinul ce vor fi date credincioşilor după slujba învierii. Tot acum, se spune că în această zi nu se găteşte nimic cu oţet, sau nimic acru, aducându-ne aminte de buretele cu oţet oferit lui Iisus, atunci când a strigat că îi este sete. Seara zilei îi este dedicată slujbei Prohodului Domnului, când fiecare creştin iese din biserică pe sub epitaf, cu lumânarea aprinsă, simbolizând mormântul lui Iisus, iar apoi se înconjoară biserica în mod simbolic de trei ori. Este ultima dată când se aud clopotele bătând până la primul clopot din Duminica Învierii, cea care anunţă faptul că Iisus a călcat moartea şi a înviat, lucru pe care se întemeiază creştinismul de astăzi”, a precizat culegătorul de folclor.

Naşca a mai arătat că sâmbăta e zi de linişte şi priveghere, este ziua în care se aşteaptă vestea cea mare şi cea mai mare forfotă este în bucătăria fiecărei gospodine.

„Produsele puse pe masă de Paşti trebuie să aibă la bază ideea de renaştere a naturii, poate de aceea din meniu nu lipseşte drobul de miel cu multă verdeaţă, oul, carnea de miel sau pasca cu brânză”, a subliniat Mihai Teodor Naşca.

–