​FOTOGALERIE Guns N' Roses la Bucuresti: GNR a murit. Traiasca noul tribute band GNR

Marti seara, 20.000 de romani au crezut probabil ca sufera de sindromul Capgras, adica de convingerea ca persoanele din fata lor au fost inlocuite cu sosii. Caci locul trupei Guns N’ Roses a parut sa fie ocupat abuziv de o trupa tribute, iar in locul lui Axl Rose a parut ca sta un impostor. Singurele momente cand GNR a aratat ca un adevarat GNR: atunci cand trupa nu s-a dezis de vechiul obicei de a intarzia pe scena, pentru cele doua ore de asteptare primind insa din partea fanilor reprize de huiduieli. Raspunsul indirect al lui Axl a venit spre finalul serii, cand si-a pus in jurul gatului un steag al Romaniei si cand le-a oferit spectatorilor piesa Don’t Cry, ce nu fusese inclusa in setlist-urile concertelor anterioare.

Desi anuntat pentru ora 20:30, un concert Guns N’ Roses nu poate incepe la ora stabilita, caci ar veni in contradictie cu intreaga istorie a trupei. In consecinta, trupa Danko Jones nu incepe nici ea la ora initiala (19:00), ci la 20:30. Canta acceptabil, sunt politically correct fata de fani, interactioneaza, sunt dezinvolti, dar oare cati au venit sa-i vada pe canadieni?

Incep sa se formeze cozi la bere si la mici, iar combinatia romaneasca de fum de mititei si rock este parca pedepsita prin pauza de dupa. Astfel, urmeaza aproape doua ore de asteptare, prin care Guns N’ Roses parca arata ca ramane fidela obiceiului de a prelungi inceputurile de concert. Un obicei pe care si romanii il cunosc, dar pe care nu vor deloc sa il ierte: caci se fluiera, se huiduie, totul in reprize aparent spontane, ca la meciurile de fotbal.

Prea putini sunt cei dornici sa mai glumeasca pe seama situatiei: „De omul ros sa te feresti, cum zicea povestea? Eu zic din contra, sa vina mai repede, ca m-am saturat!”, iar pe un tricou zace, linistitor, mesajul „Guns N’ Roses are always late so… have a little chinese democracy”.

„Daca la 11 nu apare [Axl, n.r.], eu am plecat”, spune categoric un spectator catre prietenii sai, dar dupa doar cateva zeci de secunde se aude in boxe intro-ul celor de la GNR, o muzica lugubra, ce vrea sa transmita o stare de angoasa. Urmeaza cateva efecte pirotehnice si mult rosu „comunist” pe ecrane.

E clar ca americanii nu stiu ca „huo!”-ul romanesc se traduce prin „boo!” si isi vad de treaba, dand drumul cantecului Chinese Democracy.

Flacari la final si un Axl cu mustata, infierbantat, intreaba: „You know where you are? You’re in the jungle, baby! You’re gonna die!” Este, desigur, anuntul piesei Welcome To The Jungle, pe care incearca sa o cante ca pe vremuri, mai mult alergand, dar comite o gafa pe care o sesizeaza toata lumea: „You’re in the jungle, Transylvania! You’re gonna die!”

Pe piesa It’s So Easy, Axl are o palarie neagra, ochelari de soare, o haina argintie, blugi taiati ca pentru un rocker rebel ce este si tine sa o arate nu doar prin tinuta, ci si prin gesturi, caci arunca stativul de microfon fara sa stea pe ganduri.

„Penibil!”, exclama in spate un spectator dezamagit de vocea solistului si ne amintim ca, in tinerete, Axl fusese platit cu 8 dolari pe ora pentru a fuma, in cadrul unui experiment stiintific desfasurat la UCLA, in California. Vocea lui Axl este, parca, impregnata cu dovezile viciilor de peste ani.

„Yeah, motherf***ers! Loserilor!”, glumeste un alt spectator, deloc impresionat de Mr. Brownstone.

Nici nu poate exista un raspuns mai bun decat balada Sorry, atat prin titlu, cat si prin cateva pasaje in care in sfarsit glasul solistului s-a mai incalzit si avem ceva mostre ale celebrei voci ragusite.

Parca il vedem totusi pe adevaratul Axl pe scena? Parca nu – decide un fan glumet, care striga in pauza dintre piese „Iris! Iris!”

Urmeaza Better, apoi o melodie instrumentala care il aduce in prim-plan pe chitaristul Richard Fortus. Live And Let Die aduce flacari, pocnitori si reactii favorabile din partea fanilor, caci in fata unui cover dupa Paul McCartney nu poti decat sa fii incantat.

Pe This I Love, a doua balada a serii, Axl face din nou „The Voice” pentru a ne vraji (The Voice e acea tehnica prin care maicile Bene Gesserit isi foloseau vocea pentru a controla mintile altor persoane, in Dune-ul lui Frank Herbert).

Pe Rocket Queen apare cu celebra sa bentita rosie ce ii acopera fruntea, paraseste apoi scena cand incepe un solo nu foarte convingator de pian din partea lui Dizzy Reed si reapare pentru Street Of Dreams, din nou cu o palarie inalta, neagra.

You Could Be Mine beneficiaza la inceput de imagini cu un pistol care se misca amenintator pe ecran, lasand locul apoi unor imagini cu masini suferind accidente in cadrul curselor.

Cu ocazia solo-ului sau, chitaristul DJ Ashba se arata mai degraba ca un fost groupie GNR, decat ca un instrumentist veritabil, dar nu mai conteaza, caci pe Sweet Child O’ Mine lumea exulta in sfarsit si spectatorii isi amintesc ca se afla totusi la un concert rock. Pe scena reintra acelasi Axl, dar cu alta palarie (alba) si cu o camasa rosie, decis parca sa faca parada modei.

Another Brick In The Wall, cover dupa Pink Floyd, este urmat de solo-ul de pian al lui Axl (si chiar suna bine), care face trecerea fireasca spre November Rain. Lumea este in extaz, vocea este insa din nou „retinuta”, iar chitaristii ar trebui sa ii dea bani lui Slash pentru sacrilegiul de a interpreta notele celebrului cantec.

Bumblefoot prezinta un solo incantator, Pantera Roz la o chitara cu doua gaturi, iar Axl revine pentru coverul Knockin’ On Heaven’s Door, dar vocea ii arata mai fara vlaga chiar decat a lui Bob Dylan, de parca este si el convins ca a gresit preluand acest cantec. Ii da insa publicului sansa de a canta pentru prima oara, astfel ca fanii sunt mai ingaduitori. Ba mai mult, la finalul piesei isi pune steagul Romaniei in jurul gatului, castigand si mai mult simpatia celor ramasi pana la acest moment al serii.

Formatia pleaca de pe scena dupa Nightrain si revine pentru un bis care incepe surprinzator, cu Don’t Cry. Jumatate de piesa cantata de public, jumatate de Axl si deja fanii sunt in extaz: o tanara isi arata cu mandrie catre camerele de filmat tricoul cu „I love Axl Rose”, in timp ce altii ii intind cadouri pe care solistul le pune cu grija langa tobe.

Madagascar aduce imagini cu Martin Luther King pe ecrane, coverul Whole Lotta Rosie vine cu energia specifica unei piese AC/DC, iar Paradise City este ultimul cantec al unei seri incheiate la 00:40, cu flacari, confetti si artificii. Si cu o convingere: ca GNR a murit. Reinvie uneori, cate doua ore si jumatate, pentru fanii nostalgici care in liceu se sarutau pe melodii ca Don’t Cry si November Rain.

​