FOTOGALERIE Tudor Gheorghe a adus mahalaua la Sala Palatului: "Ce lume era! Si ce-am ajuns!…"

Pe 8 aprilie, maestrul Tudor Gheorghe a reconstituit, vreme de aproape doua ore, mahalaua din perioada interbelica. Creatii lautaresti apartinand unor „titani” precum Anton Pann, Zavaidoc, Faramita Lambru, Romica Puceanu sau Dona Siminica au fost prezentate la Sala Palatului, in cadrul spectacolului Mahalaua Mon Amour. „A fost absolut ingrozitor, din 400 de cantece pe care le-am invatat, sa le uit. Mi-au ramas in cap 20 pentru domniile voastre”. Nu au lipsit manele, blestemele, dar mai ales vorbele pline de duh ale lui Tudor Gheorghe.

Anuntat ca unul dintre cele mai de succes spectacole ale lui Tudor Gheorghe, dupa ce reprezentatiile de pe 8 si 9 aprilie au fost „sold out” si o a treia va avea loc pe 17 mai, Mahalaua Mon Amour a inceput la 19:20, cu piesa Mahala si tiganie („Foaie verde, iasomie,/ Mahala si tiganie”). Imediat a venit si explicatia acestui spectacol si alegerea unor piese din zona mahalalei.

„Doamnelor si domnilor, n-am innebunit! Am auzit, dom’le: „A inceput sa cante de astea, a innebunit nea Tudor, pacat de el! Ce cadere de la alea simfonicele, brusc, in mahala!” Nu, nu, nu, nu-i asa. Pentru domniile voastre, la Sala Palatului din Bucuresti, unde am spectacole, vine elita Bucurestiului. Oamenii, in sensul nobil al cuvantului, nu cel de tabloid. Oamenii cei mai subtiri, oamenii cei mai frumosi, cei mai destepti, dumneavoastra sunteti spectatorii mei, v-am crescut 40 de ani. Si nu trebuie sa va explic ca demersul meu din ultimii 10 ani a fost foarte limpede, foarte clar. Dar poate sunt si oameni care au vazut titlul si-au zis „Hopa, e de noi!” Vor fi dezamagiti.

Ei bine, sunt fascinat de perioada interbelica, perioada in care Dumnezeu a trecut deasupra noastra atunci. Moment absolut fantastic in istoria spirituala a acestui popor. V-am mai spus, dar imi place s-o spun, ca numai in acea perioada, numai in planul asta al zbaterii de idei, pe langa domnul Nae Ionescu s-a infiintat un Criterion, care cuprindea un Mircea Eliade, Vulcanescu, Comarnescu, Noica, Cioran, Tutea, Sebastian… ce nume! Ce nume europene, chiar universale.

Venise si Rebreanu din Transilvania, venise si Teodoreanu de sus, gasisera pe Zaharia Stancu, aici pe Camil Petrescu, pe Cezar Petrescu. In poezie ce sa va mai spun? Ca de la Arghezi la Ion Barbu, de la Pillat la Vinea, de la Minulescu la Toparceanu, de la… ce era acolo! Brancusi se varase in artele plastice, Enescu in muzica, ce lume era! Si ce-am ajuns!…

Bun, trecem peste asta. Nu, nu, nu trebuie sa aplaudati, ca e urat. Ca si cum v-ati bucura ca am ajuns in halul asta. Trebuie sa fim tristi acum. Ei bine, obsedat fiind de aceasta perioada si dorind din toata inima sa fac cunostinta tinerei generatii cu aceasta perioada, sa aiba si ei un motiv de mandrie cand pleaca din tara… definitiv… si sa zica in societatea in care se incadreaza greu, pe unde se incadraza… „dom’le, n-am fost chiar ca acuma. Am fost uite-asa! Ne-a spus noua unu’ si ne explica mereu de ani de zile”.

Si-atunci am facut, dupa cum bine stiti, folclorul. Mi-a fost teama ca aceasta zona, cantecul popular romanesc… este minat. E zero. Nimeni nu mai indrazneste pe-alea, vechile – nu stiu de ce! […] Si-atunci am considerat ca trebuie sa restitui si sa refac acel univers al cantecului popular, cand domnul Brailoiu se apucase chiar de studii stiintifice, cand taranul roman canta bine, era fericit. Si-am facut trei spectacole cu taraf. Dup-aia am zis: muzica usoara romaneasca din perioada interbelica, pentru ca, iata, de la domnii aia frumosi, de la Moscopol, Titi Botez, Vasile, slagarele romanesti care se cantau miercuri aici si sambata, duminica, la Viena, la Paris, la Berlin. Asa era. V-am zis: aici s-a auzit si asta. Si-am facut.

Imi lipsea ceva, o za in lantul asta: mahalaua. Mahalaua din seara asta e starea de mahala. E dorinta innebunita a domnisoarei Nastasia de a fugi din Vacaresti in Popa Nan. E starea mahalalei, a oamenilor in care sentimentele erau foarte directe, nu se stricasera. Venisera de la tara, se stabilisera aici, n-ajunsesera in centru. Si inca nu erau sofisticati. Sentimentele erau pe fata. Ei injurau scurt, beau repede, se taiau. Nu vom analiza si nu vom vorbi despre argou, ne vom feri de lumea argotica. E alt spectacol ala. Vom elibera tot balastul si toata vulgarizarea din aceste cantece si veti vedea spectacolul asta cu mahalaua care suna ca fadoul”, a incheiat Tudor Gheorghe discutia cu publicul si a cantat o piesa, jumatate in gluma, „in stil profesionist”, iar jumatate „asa cum cred eu c-ar trebui sa sune”.

„De-acum incolo va rog doar sa fiti atenti la frumusetea versurilor. Tre sa spun c-a fost absolut ingrozitor, din 400 de cantece pe care le-am invatat, sa le uit. Mi-au ramas in cap 20 pentru domniile voastre. Fiti siguri ca am ales ce trebuie. Pentru ca suntem grabiti si nu ne mai dam seama de aberatiile pe care le auzim tot timpul, nu mai avem timp sa realizam frumusetea versurilor pe care le mai auzim din cand in cand. […] E tragic de-acum incolo totul.”

„Mama, mama, dor de mama,/ Taia painea-n opt felii si-o-mpartea la opt copii”, au urmat versurile unei noi piese, explicate de artist pentru cei prezenti. „Si-aici e subtil poetul asta, taia painea-n opt si-o-mpartea la opt copii, deci ea nu-si oprea…”

Surpriza serii a fost o manea, moment bine ales de Tudor Gheorghe pentru a incerca gasirea unui posibil tata al muzicii de mahala. „Doamnelor, domnilor, e o onoare pentru mine sa va cant acum o manea! Bine, o manea scrisa, si muzica, si versuri, de un manelist celebru: Anton Pann. Nu va inchipuiti ca am dat in mintea elitei romane, care petrece cu manele. Nu, nu, m-am pastrat. Fiti atenti ce frumusete de cantec, manea, manea! Cred ca Anton Pann a avut influenta extraordinara in inocularea cantecului asta de mahala. Spitalul Amorului, cu muzica lui bizantina si orientala s-a dus usor, lautarii au prins-o imediat, ca era vaitarea asta a lor, si a prins in mahala. Si probabil ca el ar fi tatal muzicii de mahala.”

„Balansul asta oriental o sa-l simtiti de-acum incolo, imediat”, ne-a pregatit Tudor Gheorghe pentru o piesa celebra, prezenta si in repertoriul Mariei Tanase – Of, zac – in care se vorbeste de „Ursitoare, ursitoare,/ Ce-ai cu tine fratioare,/ Nu ma lasi ca sa traiesc,/ Pe lume sa vietuiesc” si „Ursitoare, ursitoare,/ Vedea-te-as legata-n fiare.”

Piesa N-am sa traiesc cat pamantul a venit cu versuri intr-adevar sincere, nesofisticate, directe: „Dusmanii ma dusmaneste,/ Dumnezeu ma miluieste.”

Din nou pus pe glume, maestrul ne-a povestit de ideea care-i venise, nepusa insa in aplicare. „Stiti cum ar fi fost spectacolul asta? Adica ar fi chiar genial… daca noi, romanii, am fi intr-un fel anume. Eu am avut ideea. La intrare, am niste prieteni cu vinuri multe. Si m-am gandit: ma, sa punem doua butoaie. Si fiecare om cate-un pahar de plastic, dar un vin de peste 20 de grade. Adica stiu de care trebuie. Si se va intampla asa: ia omu’ paharu cu mana si nevasta, cu eleganta, ca la nunta, <> Dar nu toate fac asa. Nu, mai sunt si dintr-astea „da-l incoace! Tu conduci!”.

Si va dati seama, cu 250 de gram de vin, in sala asta, cu cantecele astea… Dar pe urma m-am gandit, ba, cum suntem noi, un sfert din sala raman la vin, afara. „Auzi, du-te tu, ca viu mai incolo, ca-l aud si d-aci.” Pe urma, ma gandesc cate pahare ar fi aruncate prin sala. Mai bine nu, lasa-i asa si bea dupa ce se termina spectacolul. Va dati seama, cantecul ce urmeaza acuma este legat de pahar. Faceti un efort de imaginatie si ganditi-va ca aveti sticla de vin”, ne-a indemnat artistul si ne-a prezentat piesa Ia, gurita, ia de bea: „Ia, gurita, ia de bea, mai, Doamne,/ N-o sa traiesti cat oi vrea,/ N-o sa traiesti cat pamantu’,/ Ca maine-ti face mormantu”.

„Unul dintre cei mai mari lautari pe care i-am cunoscut, ma rog, prin intermediul benzii de magnetofon, la Institutul de Folclor, cand studiam atunci, in ’70, acolo, se chema Gheorghe Motoi. Gheorghe Motoi era din Clejani. N-are nici o legatura cu… cum o cheama, ma? Viorica! Cu Viorica de la Clejani. Nu, nu, dar cantau de o acuratete si de o frumusete cantecul popular… incredibil. In spectacolul meu, Petrecerea cu taraf, Voinicul strein si inca vreo doua sunt din repertoriul lui. Diferenta e ca eu – am ceva glas, zic eu – si cant cu vreo doua-trei note mai jos. Asta canta precum Pavarotti.

A venit Paul Robson, un mare cantaret din America de Sud la noi, oho, demult. Si i-au pus astia la Institutul de Folclor sa asculte Motoi. Si a intrebat „Cati ani de studii de canto are asta?” Asta nu stia nici… era unu’ asa, mititel, dadea asa din arcus, nu stia sa cante la nici un instrument, sprijinea contrabasul. Si era o vorba, imi spuneau bunii mei prieteni, mari cercetatori care l-au cunoscut […]: „cand canta Motoi, stingea lamba-n cort”. Ce glas avea! El a incercat sa cante ca in mahala. E o nebunie ce-a putut sa iasa.”

„Dintre cate spectacole am facut, asta mi-a fost cel mai greu, ca a trebuit sa-mi schimb felul de a canta. Nenorocirea vietii mele e ca in acelasi timp joc la Craiova si Omul din La Mancha, si acolo tre sa cant ca pe Broadway. Dati-va seama daca o incurc o data. Intr-un fel tre sa cant cu orchestra simfonica, intr-un fel cu taraf, intr-un fel am cantat cu preotii, intr-un fel cu copiii, intr-un fel cant singur. Va dati seama acuma, sa ma chinui cu toate beregatelile astea… Da’ sa mor ca merita! Fiti atenti ce urmeaza. Trei cantece de acum incolo… Numai cum incep vorbele, sunt ceva de visul de pe lume. Toate trei – se vede – sunt Anton Panniste. Au un tragism in ele absolut fascinant.„

Blestemat sa fii de stele! a parut cea mai frumoasa imprecatie: „Blestemat sa fii de stele, draga nenii,/ Sa nu vii noaptea devreme”.

„Ca si compozitie muzicala, ce veti auzi acuma este aiurea, anapoda, sau specialistii spun ca nu e posibil. Iata ca e posibil! O s-auziti un cantec… se schimba sonoritatile in timp ce cant. Dar asa l-au facut ei si nu vad de ce l-as modifica eu. E greu, dar e foarte frumos”, a precizat Tudor Gheorghe, mentinandu-ne in lumea astrelor: „Stinge, doamne, stelele,/ Sa-mi auzi suspinele”.

„In cantecul ce urmeaza e un cuvant care nu exista: catarga. L-am cautat in DEX. DEX-ul – Dictionar Explicativ al Limbii Romane. Taman in lumea asta a computerelor, nu mai stiu astia micii cu DEX-ul. Nu exista – si-n alt dictionar. Am stat sa vad de unde vine. O sa auziti cantecul cum e, un blestem, il blesteama sa se duca nu stiu unde, ma rog, o sa vedeti unde: „Si sa tragi neica la catarga”. Probabil ca se gandea la galere si n-avea rima. „Rob la turci, la Marea Neagra,/ sa tragi neica la catarga”. Nu putea sa zica la galere, ca nu rima. Si a zis, dom’le, daca are catarg, e firesc sa fie catarga.

Cantecul asta l-am invatat acum 30 si de ani, de la un lautar. Si acum 30 si ceva de ani, eu mai apaream la televizor. In emisiunile alea, cate erau… Alea de duminica, Varietati… Alea, apaream. Si ma mai stia lumea. Si in anul ala imi lasasem mustata. Si cand am ajuns la refren – „si tu mie mustata, care a-nceput a da de anu’ trecut incoa” – si lumea batea din palme: „da dom’le, stim ca ti-ai lasat mustata, bravo, nea Tudore”.

„Acuma vorbesc cu pacat. Oamenii ma cheama la televizor. Nu ma duc eu, e cu totul altceva. Ca n-am emisiune, n-am unde sa ma duc. Si-acuma a fost o fatuca, saraca, draguta. Si mi-a zis: la Happy Hour. Am toata stima pentru Maruta, mi-e drag, e oltean de-al meu, dar nu intru in formatul ala. Ce sa fac, sa stau pe happilica aia? Ma vedeti pe mine? Si mi-a cazut fisa ca nici n-ar fi bine sa ma duc, ca nu prea e de bun augur. Cu doua zile inainte au stat – si Dumnezeu sa-l odihneasca – Dolanescu… si pe urma pe Becali a doua zi l-au luat de pe happilica. Doamne fereste! Ce sa fac? Unde? Ma duceam la – e-un baiat admirabil, dar asta este, sunt formatele astea imbecile – asta, Abces Direct, sau cum se cheama? Abces Direct, da. Ma duc seara la Capatos? Doamne! Pai am o disputa ideologica cu fratele Ogica, de nu ma vad oamenii, am sansa sa am in seara cu Nikita, e si mai rau. Sau vine Oana.

Ma mai duceam la Mihaela Radulescu. Nu m-am mai dus. Nu mai am varsta! […] Lasa ca iese el Gigi, face el televiziunea lui, ma duc eu la el… Mama, Doamne, ma, de cate ori vin aicea, de cate ori fac un spectacol, fac alegeri. Astia-mi pun pozele mari. Acuma, cand am intrat acolo jos, la actori, scrie: „Biroul Electoral Central”. Gata, ma duc, ma duc direct. Nu, independent nu pot sa ma duc, ca mai e cineva independent. Si sa ma bat cu independentul ala mi-e mai greu. Urmeaza semnaturile la iesire. Cand iesiti, vedeti ca e…”, a adaugat cu haz maestrul si a dat tonul cantecului Cand mi-a dat mie mustata.

„Du-te, neica, duce-te-ai,/ De mine sa nu mai dai,/ Sa dai numai de belele,/ Dac-ai dat cu pietre-n stele.”

„Versul asta era – „Dac-ai dat cu pietre-n stele” – absolut senzational. Parca nici nu e din folclor. Am obsesiile astea, ca si in spectacolul ala cu muzica din Bucovina, va spuneam niste versuri care par a nu fi folclorice, dar daca astia au avut momentele lor de sclipire, de geniu, n-ai ce sa le faci. Era o strofa in care spuneam de doua flori: amandoua inflorite, amandoua rasarite, una in poarta raiului, alta-n cuibu’ graiului. Are un vers care nu pare a fi foarte folcloric, poate fi din Eminescu, sau poate din Grigore Vieru – Dumnezeu sa-l ierte. Si m-am gandit sa fac un spectacol cu sclipiri de geniu din lirica populara romaneasca. Ce ar fi?

E o strofa, zice: „Pasare galbina-n pene,/ Ce dai vreme peste vreme/ Si soroc peste soroc?”… Cum e aia sa dai „vreme peste vreme”, hai ca merge, dar sa dai „soroc peste soroc”… Se poate scrie un tratat filozofic aicea pentru unu’ destept, se traieste o viata intreaga de pe urma versului astuia. […] Dar mi-e teama ca daca le pun intr-un spectacol pe toate, se anuleaza una pe alta. Si nu mai aveti notiunea exacta.

Da’ asa, ele rasar aiurea, cred ca e poporul asta, e genial, ca le-a pus cand nu te astepti. Bine, ai venit, zici vorbe de astea si hop, te pocneste dupa cap cu cate un vers din asta. Asta mi se pare fabulos. De-acum incolo incepe spectacolul meu. Pentru ca aicea nu puteam sa va las, am facut asa o pregatire. Acuma vin, cum ar zice astia, piesele grele, „heavy”. Fiti atenti, nu e de ras, e nenorocire, o sa vedeti.„

„Foaie verde maracine,/ Da mama cu biciu’-n mine,/ Da mama cu biciu’-n mine,/ Ca n-am ascultat de tine”, caci „Cin’ n-asculta de parinti/ Plange cu lacrami fierbinti”, a fost mesajul cantecului Da, mama, cu biciu-n mine!

„Aveam obiceiul de a lega poemele intre ele. S-acum, daca le legam de la cap la coada si nu bateati deloc din palme, aveati un poem de la cap la coada. Era interesant asa… Da’ tre sa va mai las sa bateti din palme. Mi-au zis: „lasa, dom’le, si publicul sa bata din palme. Pari infatuat.” Eu, sa nu-i las sa bata din palme? „Adorm”, zice. „Da’ asa, sa vezi si tu ca sunt vii.” De-aia ma opresc, pentru ca acuma fiti atenti ce s-ar fi legat – absolut fabulos, mai ales ca eram in aceeasi tonalitate”, a fost prezentarea piesei La Chilia-n port.

„In spectacolul Toamna simfonic, spuneam o poezie care nu se mai termina, ingrozitoare, Noaptea de noiembrie, a lui Macedonski, cand poetul isi imagina ca iese din mormant, vede lumea si se intoarce inapoi, pentru ca e cumplit. Cantecul ce urmeaza e debusolant pentru mine. Macedonski sa fi auzit varianta din mahala, probabil, cand a scris poezia? Pentru ca mi-e greu sa cred ca aia din Mahala citisera Noaptea de noiembrie. Dar asemanarea e cumplita. Cantecul e de-un dramatism absolut fantastic.”

Un dramatism care avea sa reiasa din versuri ca „Femeia te ridica, femeia de coboara,/ Femeia iti da viata si tot ea te omoara./ Gropare, deschide mormantu’, mai Doamne,/ Si lasa-ma sa intru/ Si-nalta peste mine un munte de granit,/ Ca nicaieri in lume nu-i bine ca-n mormant.”

Din spectacol n-avea voie sa lipseasca cantecul Inel, inel de aur, „o bijuterie a genului”, cum a numit-o maestrul Tudor Gheorghe.

„Si-am zis verde, mar domnesc,/ Am iubit si-am sa iubesc./ Am iubit si am sa iubesc, mai,/ Macar sa ma prapadesc” au fost versurile ultimei piese a serii (Foaie verde, mar domnesc), nu inainte ca Tudor Gheorghe sa faca o mica greseala, gustata insa de public: „Am iubit cand aveam viata/ Si romanca si tiga.. armeanca”.