Sari direct la conținut

FOTO​REPORTAJ Un roman la San Francisco. Prima data in SUA

HotNews.ro
Zgarie nori in San Francisco, Foto: Adrian Mitrea
Zgarie nori in San Francisco, Foto: Adrian Mitrea

Viata ca in filme, traita in realitate: burgeri, homeless-i, hip-hop, zgarie-nori, case din carton, smecherie de America. De indata ce pui piciorul pentru prima data in SUA simti pulsul filmelor, doar ca acum ti se intampla chiar tie. Ramai fascinat de peisaj si, in egala masura, ti se face tare dor de Europa. Nu puteam sa las prima mea experienta in SUA nespusa, asa ca iat-o: eu, un roman la San Francisco, pentru prima data in SUA.

Pe langa ceea ce multi dintre voi stiti ca fac pentru 0-100.ro, mai am clienti pentru care eu si baietii facem productii video. De data aceasta, in San Francisco (California, SUA) filmari pentru un eveniment corporate important. In alte cuvinte, un proiect frumos si o ocazie excelenta sa vad America.

Mocheta

Pasesc din avion in aeroport. Americanii ma intampina politicosi, zambitori, cu un accent cum n-am mai intalnit decat prin filme. Ceva imi spune ca limba aceasta, pe care si eu o vorbesc bine, va fi cel mai bun prieten al meu si o sa ma faca sa ma simt ca acasa in San Francisco. Dupa aproape cinci zile petrecute aici bag seama ca nu m-am inselat prea tare.

Americanii au un fetis cu mocheta. Asa cum in tarile mediteraneene am gasit gresie sau ceva similar peste tot – dormitor, living, aeroport, oriunde – vad ca in SUA se poarta mocheta. In aeroport mocheta paveaza tot. Si nu mi se pare neaparat un lucru bun. Pentru spatii atat de publice, cum sunt aeroporturile, e total neigienica si e atat de veche incat arata rau. Nu e neaparat uzata, dar are un aspect trist.

Ulterior aveam sa descopar ca mocheta asta nenorocita e si in supermarket, si in farmacie. In unele locuri e atat de jegoasa incat iti vine sa versi. Sa nu mai cumperi nimic, chiar daca totul pare la promotie. Are guma de un negru-lucios lipita pe ea, din loc in loc, e de un gri-pamantiu tocit. Ma mir ca nu au mocheta si pe strada!…

Autoritatea

Dupa primii pasi pe pamant american urmeaza controlul pasapoartelor. Totul e la sange si atat de sever incat ai impresia ca vei fi arestat, desi n-ai facut nimic. “Oamenii legii” te scruteaza cu privirea.

In micul haos care se creaza inevitabil in orice loc in care exista multe persoane politistii americani fac ordine ridicand tonul: “Everybody in ONE line! Please!” Vocea care spune aceste cuvinte magice e antrenata si te patrunde pana in maduva oaselor. Iar acel “please” e doar de forma. Daca nu te supui, omul in uniforma te impusca – asta simti.

Nicaieri in lume nu am intalnit glasuri atat de patrunzatoare ca ale unui american furios. Si mesaje atat de clare. Unde-i lege, nu-i tocmeala! Doar Kalashikov-urile politistilor tacuti de pe aeroportul din Marrakech, Maroc, mi s-au parut la fel de autoritare si convingatoare.

Ascult fascinat indicatiile autoritatii si conversez usor crispat cu vamesul, la cererea lui: What are you doing in the US? How long are you staying? How much money do you have with you?…

Gata, am intrat. Hello America!

Infrastructura

Un sofer de Uber ne duce de la aeroport la hotel cu un Nissan Pathfinder de noua generatie. Probabil un 3.5 benzina, V6, cu transmisie cu variatie continua tip CVT. Nu pot sa ma lepad de naravul de jurnalist, si nu orice fel de jurnalist, ci unul din lumea auto.

Il intreb ce transmisie are masina, automata sau CVT? Pare ca nu a auzit in viata lui de CVT: “What is CVT? I don’t know… It’s automatic.” imi spune, prietenos. Continuam sa vorbim despre nimicuri.

Drumul spre hotel iti dezvaluie infrastructura din San Francisco si parcul auto, plus stilul de condus al americanilor. Sunt multe benzi pe sens, de la 3 la 5, dar ele nu sunt asa de late precum imi imaginam. Iar drumurile, in general, nu sunt atat de bune precum credeam… Totul e grandios, dar lasa impresia ca a fost facut asa, “sa fie”, fara grija pentru detaliu. Peste tot e un fel de “function over form”. Functia primeaza formei. Iar aceasta idee nu va face decat sa se consolideze pe durata sederii mele.

Incep sa inteleg de ce “nebuni” precum Steve Jobs au fost atat de apreciati. Intr-o America in care perfectibilul (ca sa nu zic “lucruri facute neglijent, butucanos”) se vede peste tot, un iPhone pare venit de pe alta planeta, cu finisajele sale exemplare.

Criza financiara sau neglijenta, un singur rezultat

Senzatia aceasta de imperfectiune are sa ma urmareasca in toate zilele petrecute aici. Evident, in sinea mea, comparatiile cu Germania si Elvetia curg necontenit. Dintr-o data ma simt foarte mandru ca sunt european si ca stau in Bucuresti, la 2-3 ore distanta de zbor de orase minunate precum Viena, Frankfurt si Barcelona.

In oras, in San Francisco, strazile sunt chiar mai proaste decat ce mi-a fost dat sa vad pe autostrada, in drumul spre hotel. Nu am vazut gropi in care sa rupi pivoti, insa asfaltul e asa de valurit si de prost turnat incat se vede… graba. Acea graba a cetatenilor americani de a se dezvolta si de a depasi, in doar 150 de ani, civilizatii vechi de secole.

Parcul auto pare destul de invechit, cum iti lasa impresia masinile dintr-un oras de provincie din Romania. Iar automobilele intretinute exemplar, asa cum vezi prin Germania, sunt foarte rare.

Cele mai multe au jantele ciobite de la borduri, sunt murdare si zgariate pe alocuri. Zic murdare in sensul ca sunt spalate rar, se vede o pacla pe ele si rotile sunt afumate de la praful negru generat de placutele de frana. Pe masinile mai vechi vezi zgarieturi si avarii pe care parca le-a reparat doar timpul. Adica trecerea vremii a adus toata masina spre starea de jaf, astfel incat o zgarietura veche nu mai pare mare lucru.

In schimb, americanii in San Francisco conduc bine si m-am simtit chiar in siguranta ca pieton. Sunt usor cascati, neglijenti, dar totul se intampla la viteze mici si in cele mai multe cazuri orice neatentie se termina cu bine. Nu conduc ei precis-chirurgical si tare precum germanii sau spaniolii, dar nici haotic si imprudent precum italienii.

Am si condus vreo 2 ore pe strazile din San Francisco o Toyota Prius inchiriata de un bun prieten care s-a mutat acolo pentru cel putin un an. Traficul e decent si chiar si cand e aglomerat se circula. La volanul Prius-ului vechi de 10 ani am inteles de ce masinile americane au suspensii moi. Pentru ca nu stiu sa faca drumuri netede. Si am inteles si de ce transmisiile automate sunt la putere. Pe strazile inclinate din San Francisco si cu STOP in fiecare intersectie ai face praf un ambreiaj de cutie de viteze manuala in 10.000 de mile. Plus ca ai pleca mereu cu scartait de roti din rampa si ai scapa masina inapoi de fiecare data.

Treaba asta cu imperfectiunea si cu delasarea in intretinerea lucrurilor nu e valabila doar pentru drumuri si masini. Intr-un oras in care efectiv nu exista praf, masinile sunt murdare, geamurile cladirilor la fel. Valabil si pentru trotuare si spatii publice, in general. Si e o murdarie iremediabila. E stilul imbacsit. In mod paradoxal, am mers pe jos zeci de kilometri in cinci zile si mi-am facut pantofii doar din obisnuinta. Efectiv nu exista praf. Si nici smog, in pofida masinilor relativ vechi si cu motoare mari. Aerul e foarte curat, respirabil, iar cladirile NU sunt innegrite. Se vede ca lipsesc motoarele diesel aproape cu desavarsire. Nu pute a motorina si a NOx ca in Paris. Iar clima fantastica din San Francisco, cu Oceanul Pacific la poalele zgarie-norilor, spulbera de pe uscat orice miros de benzina, de pisat sau de iarba (weed).

Viata in decoruri de film

Arhitectura e originala, cumva, si are un farmec aparte. Sa nu uitam ca aici era celebrul Vest Salbatic acum 150 de ani si comunitatea din San Francisco numara vreo 1.000 de oameni. Acum sunt vreo 800.000, nu mai calaresc cai si nu se mai impusca pe strazile drepte, marginite de birturi din lemn. Acum conduc masini cu motoare mari si se plimba printre zgarie-nori.

Cu toate acestea, cultura Vestului Salbatic e in continuare aici. Atitudinea, simtul (prea) dezvoltat al proprietatii si, nu in ultimul rand, casele din lemn sunt inca prezente. Focuri de arma se mai aud din cand in cand.

Tin minte ca am fost fascinat de platourile de filmare din Buftea cand am fost pentru prima data acolo. Totul parea real, dar nu era. Si prima data cand am intrat intr-o cladire de pe platoul de filmare am vazut cat de fragil e totul si cat de falsa e constructia.

In San Francisco tot ce nu e zgarie-nor e facut din lemn. O viata de carton. Pereti subtiri, slab antifonati si izolati termic mediocru. Cum bine spunea un coleg… Zici ca totul e o butaforie. Toata viata din San Francisco pare din filme. Oameni din filme, case tip decor dintr-un platou de filmare.

Am mai si aflat ca proprietatile costa aici de la milionul de dolari in sus, iar o casa de 200 mp intr-o zona decenta trece de 4-5 milioane de dolari. E un “decor” al naibii de scump. O viata din carton foarte costisitoare.

Si tot din filme e si comportamentul oamenilor: ireal de prietenosi si politicosi, dar in mare parte falsi.

Realitatea din vise

Prima zi in San Francisco e cea mai grea. E ca atunci cand visezi ceva ce pare foarte real, dar e totusi un vis. Asa si aici. Totul pare real, dar e diferit de tot ce stii.

La toaleta, la hotel, vasul de WC e umplut pe jumate cu apa, de parca ar fi canalizarea infundata. Ma risc. De fapt asa e normal sa fie, la ei. Iar cand tragi apa, de fapt, un flux de aer suge acea apa din recipient si alta proaspata ii ia locul. Si maneta de care tragi face acelasi lucru in orice pozitie ai misca-o, e ca un joystick. Nu e ca la noi, cand apa murdara e impinsa in jos de alta curata. E ireal sa urinezi prima data in SUA, jur!

Nu degeaba prin filme femeile sunt obsedate ca sotii sau copiii lor nu ridica acel colac cand se duc la toaleta. Logic ca stropesti peste tot cand urinezi intr-o balta…

Nici cu dusul viata nu e mai usoara. De cinci minute incerc sa-l pornesc. La fel ca intr-un vis in care nu reusesti sa faci ceva ce stiai ca e simplu. In acest caz, sa pornesti dusul. Pana la urma apelez la receptie sa-mi explice, sa nu stric naibii ceva. Receptionera chicoteste si spune: “Se trage de maciulie, tare, ca si cum ai scoate-o din perete. Apoi rasucesti stanga-dreapta pentru a regla temperatura”.

Am vreo 100 de hoteluri la activ prin Europa, Turcia si Maroc, dar n-am mai intalnit asa ceva.

Lumina de studio

Lumina e si ea ca de pe platourile de filmare. Indeosebi in oras. Sunt cladiri mari, din sticla sau cu tencuiala usor lucioasa, nu poroasa si mata cum avem noi pe aici. Din acest motiv lumina se reflecta din cladire in cladire si iluminarea naturala din timpul zilei pare lumina de studio de film sau studio de televiziune. Sursa de lumina principala (Soarele) si multe lumini de contrast si contur (cladirile lucioase, pe post de reflectoare si blende).

Pentru poze de calatorie si fotografie profesionista e fascinat San Francisco. Cei doi colegi ai mei – fotografi si operatori video de meserie – au orgasm stradal la vederea acestei lumini fantastice pentru arta vizuala. Nu e de mirare ca lor le place la nebunie orasul, in timp ce eu par un copil de catun ajuns pentru prima data in civilizatie.

Toata lumea iti vrea banii

Cand mergi si tu linistit pe strada, orice om care iti atrage atentia pentru mai mult de o secunda iti vrea banii. Si ti-i cere! Fie ca e homeless, un negru care fumeaza iarba sau un handicapat intr-un carucior cu rotile, daca ii privesti pentru mai mult de o secunda… vin sa-ti ceara bani. Unii sunt dispusi sa-ti si ofere ceva in schimb. Spre exemplu, un negru-smecheras care duhneste a iarba cruda vinde la colt de strada, cu 5 dolari, CD-uri cu mixuri muzicale (jazz si rap) facute de el (cica).

La Fishermen’s Wharf sunt niste golani cu o masa plianta si mult tupeu. Cum vad turisti incep sa se agite si sa arunce cu bani. Stiti metoda, celebra alba-neagra. Cum vad masina de Politie dispar prin parcare. E clar ca autoritatea exista si ca indivizii astia faceau un lucru ilegal.

La doar cativa pasi distanta de acesti golani un individ care pare american veritabil are doi caini superbi. Incearca sa convinga lumea sa doneze bani pentru un ONG care dreseaza caini cu scopul de a asista persoane cu nevoi speciale: “Donate for dogs and get a free card!”. Nu stiu daca e impostor sau nu, dar macar nu fuge cand vede Politia.

E interesanta logica asta, marketing-ul asta obosit pe care-l intalnesti in toata America. Cu alte cuvinte “primesti gratis ceva pentru ca ai donat”. Iti este recompensat gestul. Donatia.

Prin Europa e altfel, cumperi un martisor facut de un copil de la un centru de plasament.

Nu stiu de ce, dar mi se pare mai cinstit modelul european.

Asta cu “ia de aici ca e moca” ma scoate din minti. Nimic nu e gratis pe lumea asta. Deci in San Francisco nu poti sa contempli nimic sau sa te holbezi. Nu poti sa faci “people watching”. Orice privire costa!

Chiar si cand iti vezi de treaba ta si te plimbi pe strada, privind in gol, lumea se baga in seama. Nu stiu cati dintre voi ati jucat Grand Theft Auto (GTA) sau Max Payne, dar va jur ca e ca acolo. Lumea te baga in seama prin expresii ca “Wha’s up?” si variatii pe aceeasi tema “Wha’s up, bro’?”, “Wha’ you doin’, man?”.

Nu vorbesc cu ei, merg mai departe si-mi vad de treaba. Daca nu te cunosc, de ce naiba as vrea sa vorbesc cu tine? Sincer! Te simti ca si cum te-ai plimba pe strazile unui spital de nebuni.

Pe la 11:30 PM se aseaza langa mine, la trecerea pentru pietoni, o americanca cu un tip. O fi fost curva, el peste… nu stiu. Dar ea ma intreaba “Have you ever been there?” si indica cu capul spre un loc de vizavi. Arunc o privire scurta peste drum si nu-mi dau seama exact la ce se refera. Parca vad totusi un scris mare, luminat: “… dildo”.

Probabil e un sex shop. Ii raspund scurt “No.”

Evident ca n-a fost suficient pentru ea. “Would you go there with me?”, continua femeia. Eu, impasibil: “No.”

Lovitura de gratie vine din partea ei. Se intoarce spre barbatul care era cu ea, nici n-am vazut daca era alb sau negru, cert e ca era noapte, si-i zice: “I would go there with him.” Adica cu mine.

Ideea nu e ca “uite ce barbat fatal e Adrian Mitrea”. Ideea este ca americanii astia din San Francisco sunt mari bagatori de seama si un pic obositori. Si mai e o idee. La mine in Romania, si mai peste tot in Europa, daca cineva te intreaba de vorba la caderea serii, nu prea e a’ buna.

Prietenii mei romani care au calatorit mai des in SUA, sau chiar locuiesc acolo, spun ca americanii sunt prietenosi si din acest motiv se baga asa in seama. Mie mi se pare total aiurea in tramvai atitudinea asta. Si indiferent cum ar fi, socul socio-cultural trait la experiente de acest gen e mare. Foarte mare!

Partea buna e ca te lasa in pace repede daca vad ca n-ai chef de vorba. Nu m-am simtit in nesiguranta. Doar ca mi se pare deplasat sa ma intrebe de vorba 100 de oameni necunoscuti in cinci zile.

Super oferta

De parca senzatia ca oricine iti vrea banii n-ar fi de ajuns, apare colac peste pupaza si “super-oferta”. Cuvinte sau sloganuri precum “cashback”, “only”, “dress for less” si “money back guarantee” te violeaza vizual peste tot. Imi vine in minte piesa Only.

Merg sa-mi cumpar un amarat de suc si vad ca o sticla costa 2,60 dolari, iar doua sticle costa 3 dolari. Logic ca am cumparat doua sticle, desi nu voiam decat sa gust din porcaria aia de bautura. In nici 24 de ore am intrat rapid in logica consumatorului american: mai mult e mai bine si mai ieftin. Si urasc asta!

Mai mult decat atat, “super sistemele informatice” din San Francisco, cele din supermarket, ti-o trag si ele cum pot.

Spre exemplu, mi-a fost imposibil sa platesc orice cu cardul meu VISA Electron, desi de la un ATM am putut, totusi, sa scot cash. Deci nu se pune problema ca e “un card de Europa”.

Si la ATM… alte texte de marketing obosit: “Fast Money” pentru a extrage o suma de bani. In rest, un meniu cu un milion de optiuni. Bai baieti, banii se castiga greu si “fast money”, pe limba voastra, inseamna totusi altceva decat o extragere rapida de numerar.

Revin cu cash la supermarket. Evident ca nu exista casier. Iti scanezi produsele singur si platesti cu card sau bancnote. E un imigrant pe acolo care supravegheaza toate casele si te ajuta in caz de nevoie. Ma intreaba de unde sunt, ii zic. El: „My tennis coach is from Romania!”.

Totusi, daca vrei sa intrebi pe cineva unde gasesti la raft o ciocolata cu martipan, n-ai pe cine.

Promotia 2 sticle la 3 dolari, in loc de o sticla la 2,60 dolari, nu e nici ea simplu de obtinut. Sistemul informatic e atat de “prost”, vezi-dom’le, incat nu vede ca ai scanat doua produse identice, care erau la oferta. Nu. Evident ca nu.

Trebuie sa apesi pe butonul “cashback”, ca “uite ce te-am recompensat ba consumatorule pentru ca ai cumparat cantitate”. Altfel, platesti ca prostul doua sticle la pret de 2,60 dolari bucata.

Mi se pare hotie pe fata si spalare pe creier cu tampenia de “cashback”. Eu n-am apasat pe butonul ala decat o data in cinci zile, dar voi va dati seama ca oamenii aia de acolo se nasc cu butonul de “cashback” imprimat pe frunte?

Mi se pare fascinant cum oamenii inghit rahaturile astea si cred ca au facut un “super deal” cumparand doua sticle de licoare chimica cu 3 dolari. In fapt, posirca aromata costa fix 1,5 dolari/sticla. Cel mult. Cu tot cu o marja de profit rezonabila pentru producator si comerciant.

Ascultati ce va spun: Aici nu e vorba de a-l recompensa pe cel care cumpara mai mult, ci de a-l taxa pe cel care NU vrea sa consume mai mult! Cetateanul care are nevoie de mai putin. Omul care nu face excese si volume.

Daca mai aud pe cineva ca viata, lucrurile si mancarea in SUA sunt ieftine, il bat. Un burger la orice carciuma, cu garnitura de cartofi prajiti, costa intre 12 si 18 dolari. Un suc costa intre 3 si 5 dolari. Parcarea costa cel putin 5 dolari/30 de minute, apoi tot felul de scheme din care oricum ai da-o nu ai cum sa cheltui mai putin de 30 de dolari/zi cu parcarea, oriunde in oras.

In magazinele de haine si incaltaminte miroase a China si nu gasesti tricou mai ieftin de 10 dolari/bucata sau incaltaminte mai ieftina de 70 dolari/perechea. Niste articole pe care nu iti vine sa dai nici 20% din pretul cerut, atat par de ieftine si de contrafacute.

E obositoare cultura banilor de aici. Totul miroase a bani, iarba si sex. De acum muzica americana comerciala suna altfel in mintea mea. Abia acum imi dau seama ca au piese atat de axate pe bani, sex si dusmani. Seamana, din acest punct de vedere, cu manelele romanesti. Daca esti cantaret si nu ai in repertoriu piese despre bani, sex si dusmani – elemente luate separat sau impreuna – esti un fraier!

Si uite asa s-a cladit SUA. Zgarie-norii aia din asta au fost ridicati, din supra-consum si din preturi astronomice pentru orice. Un consum exagerat al oricarui produs care poate fi consumat, doar pentru a rula bani si a face profit. Un consum accelerat artificial care face America sa arda etape, sa creasca mai mult decat alte civilizatii, sa epuizeze resurse mai repede, sa faca oamenii sa munceasca mai mult si sa moara mai repede. Aceasta logica a consumului, banii pe primul loc si lipsa de atentie pentru detaliu a oricarui lucru “made in USA” sunt elemente care ma fac sa nu-mi doresc sa traiesc in aceasta tara.

E frumoasa de vazut, da! E interesant sa traiesti pe pielea ta viata ca in filme. E minunat sa savurezi diferentele, sa traiesti socuri culturale pe pielea ta. Dar cam atat.

Si cand ma gandesc cat am avut de alergat pentru viza… Americanii astia au talentul sa te faca sa crezi ca acolo la ei e taramul fagaduintei, ca benzina e ieftina si viata e accesibila. SUA par un fel de fruct oprit pe care il vor toti oamenii de pe Pamant. Din avion America se vede uscata, stearpa, desertica, in care doar niste cladiri inalte iti fura vederea. In rest e pustiu, mult pustiu.

Unii au vandut tot ce au avut in Romania si au plecat acolo, legal sau ilegal. Altii strang bani ani de zile sa vada America. Eu? Ma bucur de prima mea experienta acolo si m-as bucura sa existe si o a doua. Daca nu-mi retrag americanii viza B1/B2 pentru Business & Travel, in urma acestui articol.

Dar pana atunci… God bless Romania! God bless Europe!

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro