I se va spune Ioan Paul cel Mare

Credinciosii ii spun deja „Cel Mare”. Doar doi predecesori au mai primit acest titlu, dupa ce au fost canonizati. Sfintul Papa Leon cel Mare, aflat timp de 21 de ani in Scaunul lui Petru (intre 440-461), a salvat in doua rinduri Roma de furia barbarilor. A iesit in afara cetatii Romei si, cu vorba, l-a intors din drum pe Atila, „biciul lui Dumnezeu”, cu toate hoardele sale de huni.

A mai salvat Roma o data, atunci cind l-a convins pe Genseric, capetenia vandalilor, sa nu distruga bisericile si sa nu-i ucida pe locuitorii Romei care isi vor gasi adapost in ele.

Roma a supravietuit atunci furiei vandalilor in biserici, catacombe si cimitire. Ioan Paul al II-lea va fi „Cel Mare”, asemenea Sfintului Papa Grigore cel Mare, cel care a salvat Roma de invazia lombarzilor, cel care a trimis misionari pentru crestinarea insulei britanice luate in stapinire de triburile pagine anglo-saxone.

A organizat biserica, a stabilit lecturile duminicale, rugaciunile ce le insotesc si a infiintat scoala de cintece liturgice. Iar istoricii spun ca sutele de ani de crestinatate apuseana ce au urmat nu pot fi intelesi fara studierea atenta a celor 14 ani de pontificat (intre 590-604) ai Sfintului Papa Grigore cel Mare.

Se grabesc oare cardinalii, teologii si credinciosii care au inceput inca din ultimii ani ai vietii sa-l numeasca „Cel Mare” pe Ioan Paul al II-lea? „Cred ca in aceste zile, toti, inclusiv cei care nu sint catolici, au simtit adevarul acelui «ubi Petrus, ibi Ecclesia», unde este Petru, acolo se gaseste si Biserica.

” Prelatul Opus Dei Xavier Eccevaria rezuma in citeva cuvinte impactul resimtit de oameni la moartea lui Ioan Paul al II-lea. Moartea lui ne tulbura mai mult decit ne-am fi inchipuit. Descoperim in ce masura ajunsesem sa il consideram, constient sau nu, fie ca sintem catolici sau nu, seful crestinatatii.

„Acum, dupa atitia ani in care i s-a daruit generos lui Hristos, profunzimea si eficacitatea slujirii sale ca Pastor Suprem devine si mai evidenta”, spune Monseniorul Xavier Eccevaria.

Si pentru a-l intelege cu adevarat pe Ioan Paul al II-lea trebuie sa-i intelegi mai intii misiunea, slujirea. Nu trebuie sa ai confuzii. Nu a fost seful unei organizatii de caritate, nici sef de partid politic, nici luptator anticomunist. Timp de peste 26 de ani, Papa Ioan Paul al

II-lea a fost capul vazut al Bisericii lui Hristos. A fost urmasul lui Petru, caruia Hristos i-a dat pe miini Biserica sa. Papa nu a facut nimic de capul sau, ci in virtutea slujirii celui cu care se intilnea ore intregi, in rugaciunile sale zilnice, departe de camerele de luat vederi.

Viata si actiunile Papei nu pot fi separate de misterul Bisericii lui Hristos, institutie aflata in aceasta lume, o lume careia nu-i apartine.

Asa vom putea intelege de ce a scapat cu viata din atentatul din 1981, vom intelege pozitiile Papei in probleme de morala, opozitia sa la legiferarea casatoriilor homosexuale, promovarea „culturii vietii” (lupta sa contra avorturilor, contra euthanasiei), deschiderea Papei catre Bisericile ortodoxe (Capul Bisericii are obligatia cautarii unitatii), lupta sa cu „imperiul Raului” (mari „structuri

ale pacatului”), raminerea sa in fruntea Bisericii Catolice in ciuda bolilor si a durerilor care-l macinau

(„s-a coborit Hristos de pe cruce?”, i-a raspuns Ioan Paul al II-lea celui care l-a intrebat de ce nu se retrage). Aceasta este, de altfel, imaginea cu care ne-am despartit de Ioan Paul al II-lea, aceea a suferintei. Un batrin bolnav, chircit, cu pas sovaitor si mina tremurinda, abia articulind cuvintele, nemaiputind nici sa vorbeasca.

– Nu si-a ascuns suferinta, a purtat-o in fata noastra

„Prin Cruce, evanghelia suferintei este relevata crestinilor ca parte a Invierii. Evanghelia suferintei este scrisa de cei care patimesc impreuna cu Hristos, fiind uniti cu el in misiunea lui mesianica”, spunea Ioan Paul al II-lea la inceputul pontificatului sau. Si aceasta evanghelie a suferintei a aratat-o in ultimii ani de pontificat.

Nu si-a ascuns suferinta, din contra, si-a purtat-o in fata noastra, a camerelor de luat vederi, transmitind un semnal nebunesc unei lumi care pina de curind parea definitiv sedusa de placere, de trupuri zvelte si chipuri fara riduri.

De altfel, cum l-a pregatit Dumnezeu pentru preotie? Tot prin suferinta. I-a marturisit-o Ioan Paul al II-lea academicianului francez André Frossard: „La douazeci de ani ii pierdusem pe toti aceia pe care ii iubeam si chiar si pe aceia pe care i-as fi putut iubi, ca de exemplu pe acea sora mai mare despre care am aflat ca murise cu sase ani inainte de a ma naste.

N-aveam inca virsta primei impartasanii cind mi-am pierdut mama. Fratele meu, Edmond, a murit in timpul unei epidemii virulente de scarlatina, la spitalul unde tocmai isi facea stagiul ca medic. Aveam atunci doisprezece ani. Tatal meu a fost admirabil si aproape toate amintirile mele din copilarie si adolescenta sint cu el.

Duritatea loviturilor ce-l izbisera deschisese in el imense profunzimi spirituale; intristarea lui se prefacuse in rugaciune. Simplul fapt de a-l vedea ingenunchind a avut asupra anilor mei tineri o influenta hotaritoare. A murit aproape pe neasteptate in timpul razboiului, sub ocupatia nazista. N-aveam inca 21 de ani.

Dupa moartea tatalui meu, in februarie 1941, am inceput sa-mi dau seama, incetul cu incetul, de adevaratul meu drum. Lucram la uzina. Ma daruiam, atit cit permitea teroarea ocupantului, inclinatiei mele pentru literatura sau pentru arta dramatica. Vocatia mea pentru preotie s-a nascut in acest mediu, ca un fapt interior, de o indiscutabila si absoluta transparenta.

In anul urmator, o data cu toamna, stiam ca sint chemat. Vedeam limpede ce trebuia sa parasesc, vedeam si scopul pe care trebuia sa-l ating «fara sa ma uit inapoi». Voi fi preot!”.

– „E un poet”

Dar viata lui Ioan Paul al II-lea nu a fost o suferinta nesfirsita. A fost si imaginea unui Papa tinar, cel mai tinar papa din secolul trecut, care urca pe munti si mergea la schi, care batea in lung si in lat lumea fara sa fie carat in carucioare, care ii ridica pe copii in brate si-si dojenea turma, complice, cu toiagul.

In 1958, la 38 de ani, Papa Pius al XII-lea il numea episcop auxiliar de Cracovia, si Karol Wojtyla devenea cel mai tinar episcop polonez.

Biograful sau, americanul George Weigel, scria ca Parintele Wojtyla intruchipa tipul de rezistenta la comunism de care avea nevoie Polonia la vremea respectiva: „Cu toate ca Wojtyla nu agita multimile in strada, munca sa pastorala si invataturile sale ajutau la aparitia unei generatii de tineri catolici, increzatori, care vor forma o rezistenta culturala impotriva marxismului”.

In anii urmatori, Wojtyla devenea Arhiepiscopul Cracoviei si contribuia hotaritor la lucrarile Conciliului Vatican II. In Polonia, liderii comunisti sperau sa-i invrajbeasca pe Arhiepiscopul Cracoviei, Cardinalul Karol Wojtyla, si pe Primatul Bisericii Catolice din Polonia, Cardinalul Wyszynski.

Comunistii polonezi „trasesera concluzia ca aceasta combinatie de virsta, intelectualism si lipsa de experienta va face din Karol Wojtyla pionul perfect in atingerea obiectivului lor strategic: divizarea ierarhiei poloneze, prin marginalizarea Primatului si diminuarea influentei publice a Bisericii”, scria George Weigel.

Dar cit s-au inselat! Din momentul in care a devenit arhiepiscop, „Wojtyla nu a lasat nici un milimetru sa-l separe de Primatul Wyszynski in ce priveste relatiile dintre Biserica si stat”.

A stat mereu in planul doi. „Intr-unul din marile momente de triumf ale lui Wyszynski, vizita ierarhiei poloneze in Germania, din septembrie 1978, Wojtyla a stat atit de in umbra incit e dificil sa-l gasesti in vreo fotografie de la acest eveniment istoric.

Wojtyla admira taria ca de stinca a pozitiei lui Wyszynski, incoruptibilitatea sa, simtul datoriei si angajamentul sau de durata in favoarea justitiei sociale.

In acelasi timp, Wojtyla nu ezita sa critice in felul sau regimul si sa-si urmeze programul de rezistenta culturala, prin instrumente precum saptaminalul catolic Tygodnik Powszechny pe care, uneori, Wyszynski avea greutati in a le aprecia”, scrie biograful Papei.

La vremea respectiva, intrebat ce parere are despre numirea ca Arhiepiscop de Cracovia a lui Wojtyla, Wyszynski raspundea dupa o scurta pauza: „E un poet”.

– „E prea tinar”

14 ani mai tirziu. Conclavul se reunea sa-l aleaga pe urmatorul Papa. „Care-i candidatul tau?”, l-a intrebat Cardinalul Konig pe venerabilul Primat al Poloniei Wyszynski. „Nu am nici unul”, a raspuns acesta. „Dar poate Polonia ar putea da un candidat”, a insistat Konig. „Dumnezeule, crezi ca eu ar trebui sa merg la Roma? Asta ar fi triumful comunistilor”, a raspuns Wyszynski.

„Nu, nu tu, dar mai este un al doilea…” La care Primatul a raspuns: „Nu, el e prea tinar, e necunoscut, nu va putea niciodata sa fie papa”.

De aici incolo lucrurile ne sint in general cunoscute. Candidatura lui Wojtyla s-a dovedit irezistibila. Batrinul Cardinal Primat s-a trezit din uimire si s-a dus la „tinarul” Wojtyla, „poetul” din Cracovia, si i-a spus: „Accepta”.

A acceptat si a rostit acel puternic „Nu va temeti!” care a zguduit Estul comunist si constiintele prea numerosilor credinciosi occidentali care se resemnasera la ideea convietuirii cu raul.

Credinta, inchisoarea si suferinta lui Wyszynski. George Weigel ne mai releva un episod care lumineaza relatia dintre cei doi si drumul harazit de Providenta lui Ioan Paul al II-lea.

A doua zi dupa ceremonia de intronare, Ioan Paul al II-lea i se adreseaza batrinului Wyszynski, care trebuia sa se reintoarca in Polonia impreuna cu colegii de episcopat: „Iubite si venerabile Cardinal Primat, permiteti-mi sa va spun ce cred.

Acest Papa polonez, care astazi, plin de teama in fata lui Dumnezeu, dar si de incredere, incepe un nou pontificat, nu ar fi fost in Scaunul Sfintului Petru daca nu ar fi existat credinta dumneavoastra care nu a dat inapoi din fata inchisorii si a suferintei”.

Wyszynski a incercat sa ingenuncheze si sa sarute inelul papal, dar Wojtyla nu l-a lasat, s-a aplecat spre el si l-a strins puternic in brate.

– „O mina a tras, alta a calauzit glontul”

Au urmat momentele de glorie. Vizitele triumfale in Polonia, care au dus la organizarea Solidaritatii si, in cele din urma, la prabusirea comunismului. („Nu exista lupta mai eficienta decit solidaritatea”, striga, in 1987, Papa Ioan Paul al II-lea la Varsovia, in fata a 800 de mii de credinciosi.)

Si, din nou, suferinta mintuitoare. „O mina a tras, alta a calauzit glontul”, spunea plin de credinta Ioan Paul al II-lea in timp ce se afla in spital, dupa atentatul din 13 mai 1981, ziua sarbatorii aparitiei Sfintei Fecioare Maria la Fatima. Si Sfinta Fecioara le aparuse celor trei copii pastori cu cuvintele „Nu va temeti!”.

„In perioada Craciunului din 1983, mi-am vizitat atacatorul in puscarie”, marturisea Papa Ioan Paul al II-lea in ultima sa carte, Memorie si identitate, publicata la inceputul acestui an. „Am vorbit in voie. Ali Agca, asa cum stie toata lumea, era un asasin profesionist. Asta inseamna ca atacul nu a fost initiativa sa, altcineva l-a angajat sa-l duca la indeplinire.

Din discutia noastra a reiesit clar ca Ali Agca inca se minuna cum de a fost posibil sa esueze tentativa sa de asasinat. O planuise meticulos si pregatise fiecare amanunt. Si totusi victima a scapat de moarte. Cum de s-a intimplat asa? Interesant este ca aceasta stare l-a condus catre problema religioasa. Voia sa stie despre secretul de la Fatima si ce era acest secret de fapt. […

] Ali Agca simtise probabil ca dincolo si mai presus de puterea sa, dincolo si mai presus de puterea de a trage si de a ucide, era o putere mai mare”, scrie Ioan Paul al II-lea. El stie ca atunci, pe 13 mai 1981, Sfinta Fecioara l-a salvat.

In anul 2000, cel de-al treilea secret de la Fatima, incredintat de Fecioara Maria micutei Lucia (sora Lucia a murit acum doua luni, in Portugalia), era facut public de Vatican. Vorbea de suferinta Papei: „Am vazut intr-o lumina imensa care este Dumnezeu – ceva ca atunci cind vezi intr-o oglinda persoanele ce-ti trec prin fata – un Episcop imbracat in alb – aveam impresia ca e Sfintul Parinte.

Alti episcopi, preoti, calugari si calugarite urcau un munte abrupt, in virful caruia era o Cruce mare din trunchiuri necojite, de parca ar fi fost de pluta. Pina sa ajunga acolo, Sfintul Parinte a traversat un mare oras pe jumatate in ruine, pe jumatate clatinindu-se cu un pas sovaielnic, marcat de suferinta si durere, se ruga pentru sufletele cadavrelor pe care le intilnea in drumul sau.

Ajuns in virful muntelui, cazut in genunchi la baza marii Cruci, a fost ucis de un grup de soldati care au tras cu arme si sageti asupra lui, la fel au murit, unii dupa altii, episcopii, preotii, calugarii si calugaritele si multi credinciosi laici, barbati si femei de diferite clase si categorii sociale.

Sub cele doua brate ale Crucii stateau doi ingeri, fiecare cu o stropitoare de cristal in mina, in care adunau singele Martirilor si stropeau cu el sufletele celor care se apropiau de Dumnezeu”.

– „Raul e prezent in lume pentru a trezi dragostea noastra”

Toti intreaba ce ramine in urma, care este mostenirea. Si-ti vine greu sa alegi. Viata lui Ioan Paul al II-lea a stat sub semnul Providentei. S-a abandonat in bratele lui Hristos si ne-a invatat sa respectam demnitatea fiintei umane. Si pe cind era tinar si in putere, si atunci cind era batrin si bolnav, Papa Ioan Paul al II-lea a schimbat destinul a milioane de persoane.

A lamurit prin propriul lui exemplu ce valoare are viata, din momentul conceptiei si pina la moarte, si ce mintuitoare este suferinta. Ultima sa carte, publicata la inceputul acestui an, se incheie cu aceste cuvinte: „Orice suferinta umana, orice durere, orice infirmitate contine in sine fagaduinta mintuirii, promisiunea bucuriei.

«Acum ma bucur de suferintele mele pentru voi», scrie Sfintul Pavel (Col. 1,24).

Aceasta priveste toate formele de suferinta aduse de rau”, scrie Papa Ioan Paul al II-lea, referindu-se apoi la „raul urias social si politic care dezbina si chinuie astazi omenirea, raul razboiului, raul opresiunii indivizilor si popoarelor, raul injustitiei sociale, al demnitatii umane calcate in picioare, raul violentei, al terorismului, al cursei inarmarilor – tot acest rau e prezent in lume

pentru a trezi dragostea noastra, daruirea noastra in slujirea generoasa si dezinteresata a celor vizitati de suferinta. In iubirea care se revarsa din inima lui Hristos, gasim speranta pentru viitorul lumii. Hristos a rascumparat lumea: «prin ranile lui noi toti ne-am vindecat» (Isa. 53,5)”.

– „Un papa al reinnoirii crestine”

Dar, la urma urmei, de ce i se va spune Ioan Paul cel Mare? Pentru ca a fost un Papa Apostol si cu credinta, curaj, prin propriul sau exemplu, a dat peste cap toate calculele celor care preziceau vremuri sumbre pentru Biserica crestina.

A anticipat-o André Frossard, cel care a publicat in 1982 o carte de dialoguri cu Ioan Paul al II-lea: „In acea zi de octombrie, in care el a aparut pentru prima data pe treptele Basilicii Sfintul Petru cu un crucifix mare, infipt inaintea lui ca o sabie tinuta cu ambele miini, cind primele lui cuvine «Non abbiate paura!» (Nu va temeti!) au rasunat in piata, in acel moment toata lumea a inteles

ca se miscase ceva in cer si ca […] Dumnezeu ne trimitea un martor al Sau. […] Indoiala nu mai era cu putinta: crestinismul tocmai reincepea; el iesea inca o data din mormintul pe care lumea il credea definitiv pecetluit. Acesta urma sa fie un Papa al reinnoirii crestine si, o data cu el, speranta ingropata revenea cu putere printre noi.

El nu va fi un papa traditionalist, asa cum unii nu vor intirzia sa sugereze mai tirziu, nici chiar un papa traditional, ci un papa dinainte de traditie, din rindul primilor apostoli, venind cu crucea lui in mijlocul acelorasi imperii pagine ce odinioara erau tot asa de prompte in a se diviniza pe ele insele si in a se indopa cu adulari neindreptatite”.

Gelu Trandafir