Inflația e ca alcoolul: primele pahare par în regulă. Mahmureala, nu
Ronald Reagan a spus-o, într-un discurs susținut în 1978: „inflația este la fel de violentă ca un hoț, la fel de înfricoșătoare ca un hoț înarmat și la fel de mortală ca un asasin plătit”. Războiul din Iran amenință să reaprindă inflația în România, dând peste cap calculele BNR. De ce este considerată inflația atât de dăunătoare?
Inflația este o formă de impozitare ascunsă care îi jefuiește pe oameni de veniturile obținute cu greu, scrie Ha-Joon Chang în cartea „Samaritenii cei răi”. Milton Friedman, guru al monetarismului, susținea într-un interviu dat Playboy că „inflația este singura formă de impozitare care poate fi impusă fără legislație”.
Efectele favorabile ale inflației apar devreme, iar cele negative târziu
În același interviu, el mai spunea: „Tehnic vorbind, inflația nu este extrem de greu de oprit. Adevărata problemă este că efectele favorabile ale inflației apar devreme, iar cele negative târziu. Într-un fel, e ca și cum ai bea; primele câteva băuturi par a fi în regulă.Toată lumea are mai mulți bani de cheltuit, iar prețurile nu cresc la fel de repede ca banii disponibili. Mahmureala apare atunci când prețurile încep să recupereze terenul. Și, bineînțeles, unii oameni sunt afectați mai mult decât alții de inflație- de obicei, oameni fără prea multă voce politică – săracii și pensionarii. Unii oameni nu sunt deloc afectați. Iar alții profită enorm.
Pe de altă parte, când începi să iei măsuri împotriva inflației, efectele negative se simt imediat. Oamenii rămân șomeri. Ratele dobânzilor cresc. Banii se împuținează. Este neplăcut. Abia mai târziu apar efectele bune ale încetării creșterii prețurilor. Problema este să treci prin perioada dureroasă fără să-ți mai dorești încă un pahar de băutură”.
Două lucruri sunt esențiale pentru a atinge un nivel scăzut al inflației: disciplină monetară și disciplină fiscală.
Pentru a realiza disciplina monetară, banca centrală ar trebui să fie obligată să urmărească cu tărie stabilitatea prețurilor. Odată ce cerem băncii centrale să țintească și alte lucruri, cum ar fi creșterea economică și ocuparea forței de muncă, presiunea politică asupra ei ar fi insuportabilă.
Stanley Fischer, fost economist șef al Băncii Mondiale, susținea într-un articol că „O bancă centrală căreia i se dau obiective multiple va fi cu siguranță supusă presiunilor politice de a-și schimba obiectivele în funcție de stadiul ciclului electoral”. Cea mai bună modalitate de a preveni acest lucru este de a „proteja” banca centrală de politicieni (care nu înțeleg foarte bine economia și, mai important, au orizonturi de timp scurte) făcând-o „independentă politic”. Această credință în virtuțile independenței băncii centrale este atât de puternică încât FMI o condiționează adesea pentru a acorda împrumuturi, așa cum a făcut, de exemplu, în acordul cu Coreea în urma crizei valutare a țării din 1997.
Pe lângă disciplina monetară, importantă e și prudența guvernamentală –deficitele bugetare provoacă inflație prin crearea unei cereri mai mari decât poate satisface economia.
Martin Feldstein, consilierul economic al lui Ronald Reagan, a afirmat odată: „Creșterea cheltuielilor guvernamentale poate oferi un stimul temporar pentru cerere și producție, dar pe termen lung, nivelurile mai ridicate ale cheltuielilor guvernamentale necesită impozite mai mari, ceea ce slăbește creșterea prin reducerea stimulentelor pentru economisire, investiții și muncă.”