Intelectualii s-au bagat in jocul presedintelui. De ce?

Dupa lansarea Apelului semnat de un grup de intelectuali in care Traian Basescu era aparat cu strasnicie de „atacul” opozitiei care-i cere suspendarea, opinia publica din Romania a criticat dur aceasta luare de pozitie. Intre ce spun acolo intelectualii si realitatea politica este o diferenta semnificativa pe care cei mai multi o pun pe seama unui partizanat interesat.

Intelectualii respectivi vad in Traian Basescu un erou salvator al Romaniei, ceea ce, evident pare o exagerare. Multe nume sonore ca Gabriel Liiceanu, Mircea Cartarescu, H.R. Patapievici se pun in slujba presedintelui pentru a da un semnal de credibilitate si solidaritate.

Foaia Transilvana nu vrea sa-i puna la zid pe intelectualii activisti, ci sa provoace o dezbatere care sa puna in balanta ce cistiga si ce pierde societatea romaneasca din astfel de evenimente.

Petru Romosan – „Mineriada” bursierilor

Dupa parerea mea, aceste apeluri nu sint decit niste mineriade comice ale intelectualilor: O oaste de strinsura compusa din bursieri Soros pentru care se pare ca a venit scadenta. Din nefericire pentru ei, asemenea apeluri vor avea efectul contrar intentiilor si asteptarilor lor.

Faptul ca autointitulatii intelectuali incearca sa utilizeze ca argumente procesul si condamnarea comunismului nu-i convinge pe observatorii neutri si independenti. Atit CNSAS-ul, cit si Raportul Tismaneanu apar din ce in ce mai clar ca doua imposturi majore, menite sa acopere un fapt cu implicatii grave si pe termen lung: preluarea rapida si in conditii foarte avantajoase a economiei romanesti.

Si citeva observatii punctuale. O parte din semnatarii apelurilor sint angajati ai presedintelui Romaniei: Horia-Roman Patapievici si subalternii sai – Mircea Mihaies, Tania Radu, Magda Carneci, Vladimir Tismaneanu si, poate, si altii. Acestia isi incalca obligatia de rezerva pe care le-o impune statutul lor de inalti functionari de stat. Altii sint ziaristi si se descalifica lamentabil.

Iar cei mai multi sint complet necunoscuti. Ii cunosc, probabil, numai cei care le-au acordat burse.

N-as vrea sa fiu gresit inteles. E foarte bine ca intelectualii sa se implice in afacerile cetatii. Dar ei nu se pot substitui votului democratic din Parlament si nici Constitutiei. Cei care-i conduc in asemenea aventuri se fac responsabili, ca si in cazul mineriadelor din anii ’90, de instigare a unei parti a populatiei impotriva celeilalte.

Poate ca nu e prea tirziu pentru un apel mai degraba la reconciliere si salvgardarea interesului national.

Ion Muresan – Intelectualii ar trebui sa iasa din motaiala

Mi se pare ca acest apel vine foarte tirziu. Intelectualii si-au pierdut rind pe rind si an dupa an influenta si credibilitatea in ceea ce priveste implicarea si gestionarea chestiunilor care privesc tara. Si asta pentru ca o vreme au fost foarte multe apeluri, urmate de o tacere foarte lunga, pe masura ce s-au asezat la locurile lor.

Eu sint pentru o prezenta clara si clarificatoare a intelectualilor in viata politica, pentru ca ei pot sa aduca un plus de prestigiu si limpezime in atitudine. E drept ca intelectualii s-au demonetizat cind a fost invazia de apeluri, dar pe de alta parte nu au reusit sa comunice cu alegatorul.

Apelul e tardiv si nu are credibilitate si rezonanta. In plus, a fost perceput ca un gest de aparare a presedintelui, a fost deturnat, in loc sa fie un apel pentru iesirea din criza. S-ar putea sa urmeze un lung sir de apeluri, la fel de inutile.

Personal il sustin pe Basescu pentru ca imi place de el ca e golan si pentru ca sint de parere ca un capitan de corabie poate sa conduca si o tara. Dar nu as semna un apel public pentru sustinerea lui Basescu pentru ca mi se pare inutil, cind il sustine toata natia. Acest apel nu rezolva nimic, pentru ca presedintele nu va fi debarcat niciodata, este absolut limpede.

Mai degraba ar fi trebuit si ar fi fost mai eficient ca intelectualii sa faca un apel la adresa lor insisi, pentru a-si spune parerea, pentru a iesi din motaiala, in diverse chestiuni publice, cum ar fi ecologia.

Ovidiu Pecican – Sa se auda voci neimplicate politic

Cred ca e bine ca vocile intelectualilor sa se auda, chiar daca acestia nu sint agajati politic. Pe de alta pare, moda apelurilor s-a perimat. Si eu am semnat citeva, dar chiar daca acest apel ar fi semnat de jumatate din intelectualii tarii, tot ar ramine de o valoare relativa.

El nu influenteaza evolutia lucrurilor, ci atrage numai atentia si este o expresie a participari la diversitatea politica. Intr-un fel sporeste confuzia, dar in acelasi timp ajuta la decantarea opiniilor.

A fost un gest perceput de unii drept antipatic prin prisma sprijinului fata de putere. A fost si un atac nejustificat la adresa mass-media, dar mai ales nepotrivit pentru ca, prin acesta, grupul de intelectuali se aliaza unei parti a puterii, pentru ca acum asistam la un confict intre legislativ si executiv.

Ca orice alt cetatean, si intelectualul poate sa se implice politic, pina la anumite limite, daca o face pe fata, fara o agenda ascunsa. Partizanatul este firesc si este declansat fie de sentimente, fie de interese.

Dincolo de retorica apelului, pina la urma se reduce la faptul daca iti place sau nu ce se intimpla, si nici mie nu imi place. Cred ca trebuie sa ai o opinie, dar nu as intra intr-o retorica atit de accentuata, atit de prapastioasa.

Pe scurt, mi se pare in primul rind ineficianta aceasta chemare la ratiune a clasei politice, in al doilea rind nu este o mare criza politica, ci de retorica, iar in al treilea rind este de partea lui Basescu, care are de fapt marele merit de a dezvalui cum stau lucrurile cu grupurile de interese in politica.

Daca ar fi fost sa semnez acest apel, as fi avut o mare ezitare in ceea ce priveste incriminarea generalizata a presei.

Cornel Valcu – Un apel firesc, dar…

In ea insasi, lista celor care au semnat Apelul nu are cum sa nu fie impresionanta. In opinia mea, e vorba, in zdrobitoare majoritate, de oameni ale caror inteligenta si buna credinta nu pot fi puse la indoiala.

Desigur, ultimele luni (in speta cele de dupa inceperea activitatii reale a CNSAS) au fost caracterizate, in societatea romaneasca, prin instalarea (foarte probabil voita) a unui climat de neincredere generala si de ‘discreditare totala’: tactica de aparare a tuturor celor gasiti vinovati de colaborare cu regimul comunist a fost cea de a sugera ca oricine are pacate si de a arunca noroi peste absolut orice figura publica. O consecinta a acestei confuzii generatoare de nevroza o reprezinta si neincrederea de azi in aceasta ‘miscare’ – atit de categorica – a intelectualilor.

Personal, as aprecia-o drept o reactie de sanatate la nebunia accentuata (si deloc divina) care a cuprins lumea politica imediat (culmea!) dupa integrarea in UE. Nu trebuie sa ne miram ca spectacolul trist (fiindca e de un ridicol care doare, nu mai amuza) oferit de PSD si toti colaboratorii acestuia in tentativa de suspendare a presedintelui a dus la acest Apel al intelectualilor.

Perspectiva de a supune Romania unui experiment costisitor (si intern, si in ochii comunitatii internationale) si pe deplin inutil (mai ales in ce priveste rezultatul unui eventual referendum) este cu adevarat ingrijoratoare.

Singurul lucru care, insa, imi suscita indoieli (dar trebuie inteles ca e vorba despre simplele dubii personale ale unui intelectual ‘neangajat’) e maniheismul inerent acestei luari de pozitie. Semnatarii Apelului risca sa faca din Traian Basescu, in baza unor actiuni intr-adevar salutare ale acestuia, un erou pozitiv absolut, si nu stiu daca asta prinde bine tarii sau actualului presedinte.

Nu stiu daca ‘presedintele-jucator’ are adincimea si echilibrul intelectuale (mai simplu spus: intelepciunea) sa perceapa gravele erori comportamentale pe care si domnia-sa le-a savirsit, si sa inteleaga ca intr-o oarecare masura merita tot ceea ce i se intimpla. Masura aceasta e foarte mica, e infima fata de ce sustin PSD & comp., ba chiar unii PNL-isti; dar ea exista.

Si daca se pierde simtul nuantelor, daca Traian Basescu incepe sa aiba sentimentul unui ‘salvator al natiei’, atunci apare riscul ca, peste nu stim citi ani, sa regretam amarnic acest gest al intelectualilor – unul care azi nu imi pare nefiresc.

Ceea ce fac azi PSD si ceilalti e si ridicol si periculos, e unul dintre cele mai iresponsabile acte pe care le-am vazut in istoria postdecembrista a Romaniei – tocmai pentru ca suscita o impartire radicala in tabere.

Unii (mai precis unul, daca se ajunge la referendum) vor deveni eroi absoluti, si vom pierde capacitatea necesara de a le remarca si sanctiona defectele; ceilalti vor fi comis un act stupid de sinucidere politica – prin crearea involuntara si tentativa nereusita de sacrificare a unui martir.

In relatie stricta cu ce se intimpla azi, gestul semnatarilor Apelului, pornit din exasperarea de a vedea din nou impotmolite procese de insanatosire pentru care am asteptat mai bine de 17 ani, este remarcabil – atit timp cit nu va fi interpretat ca o sustinere neconditionata si totala a persoanei Traian Basescu.

Fiindca lucrul cel mai rau care i se poate intimpla Romaniei e sa-si puna toata speranta (daca nu chiar tot destinul) in intelepciunea unui om – oricare ar fi acesta.

Pluralismul poate fi descurajant, poate fi chiar mizer (asa cum il vedem azi), presupune multe caracteristici care inerent aduc dezgust oricarui intelectual – ca sa nu mai folosesc acest cuvint ambiguu, am sa spun: oricarui om care se ghideaza „dupa idealuri”. Dar asta nu trebuie sa ne faca a uita ca el, pluralismul, e in realitate singura solutie.

Calin-Andrei Mihailescu – Apel, obor si iar apel

Apelul adresat clasei politice de catre intelectualii romani opusi restauratiei limpezeste atmosfera sferei publice romanesti. Menirea evidenta a apelului – blocarea incercarilor recrudescentei stangi de a-l suspenda pe Traian Basescu, singurul Presedinte care a fortat limpezirea atmosferei sferei publice romanesti – stabileste solidaritatea civica a multor intelectuali cunoscuti.

Apelul nu starneste hidra luptei de clasa: el nu estetizeaza politicul si nu politizeaza esteticul, ci reprezinta un gest necesar, al carui caracter etic nu a trecut neobservat. Si nici nepedepsit.

Caci el le-a dat prilej tevelectualilor de susa si ametitorilor de stanga, omenie si de club sa le aminteasca ametitilor si stangacilor ca intelectualii ii sunt resentimentului natiei suverane tocmai buni de paratraznet; ca intelectualli tradeaza, de regula inutil; ca suntem mai toti intelectuali, ca in America (desi, de la 15000 de experti pana la milioane de intelectuali, nu e decat un Prislop de retorica); ca un Presedinte aparat de un liicean pierdut intre becali trebuie sa cada spre a astampara dorinta de victime, scandal, poze si carnaval a natiei. Acesta este stadiul de obor in care ne aflam acum (si el va trece in nefiinta, precum ultimul autobuz de noapte, urmat de fantoma unui autobuz mai lent).

Nu faptul ca, ma rog, capitala Romaniei s-a mutat de la Scornicesti-les-deux-eglises la Oltenita, de acolo la Cornu si apoi la Bucuresti, ci faptul ca ea e pe cale de migrare catre Bruxelles le e inca sui paturilor largi de concentrare oligarhica.

Tevedeniile, pe care acestea le flutura in fata ochilor natiei din care ne intrebam cum facem parte, incearca sa instaleze noua capitala incepand cu mahalalele.

Deci cu popularul PSDkitsch, cu intelectuali – nu de minte, inima si literatura, ci de mana – ce ne arata cat de mari am fi noi in lumea mica, cu privatizarea celor nationale si internationalizarea celor private, si cu nesfarsitele scenarii care, incepand cu decembrie ’89, produc ceata viitorului luminos in reteaua prezentului mizer – adica un univers de universuri, mai lobbyta, mai!

Apelul intelectualilor va trebui, deci, repetat, in forme vii si imaginative. Claritatea lui inspamanta? Spaima va trebui intretinuta.

Adancimile Romaniei profunde se constata suspect de dezgolite? Balbaiturile demago-populistului se tem ca vor decodificate pentru prea multi, care vor intelege ca ele inseamna „mi se corupe!”? Manelele nu se aud suficient de tare? Kremlinurile interne tremur-a dezastru? Apelul trebuie repetat! The peep show must go on!

Claritatea e ceea ce-i sperie pe atletii restauratiei iliescane, ai mentinerii oligo-arhismului in care politicul, mediaticul si economicul se imbina ca blocuri ale piramidei noastre rasturnate in gracil si, cat de spectaculos, echilibru. Claritatea aceasta ne va impiedica sa intram in Uniunea Europeana plutind pe raul timpului cu picioarele inainte. Apelul intelectualilor nostri este clar.

In contextul americanizarii – multiple, nu suave – a Romaniei de azi, el ofera ceea ce strasnic subtiata societate civila nu a putut oferi in Statele Unite (unde numele de „intelectual” nu suna bine) in timpul amutirii criticii anti-guvernamentale in anii de dupa 9/11.

Frontul comun al intelectualilor romani e la fel de clar prin urgenta precum raportul comisiei Tismaneanu ori deschiderea arhivelor Securitatii, pe care acest Presedinte le-a sustinut deschis si fara echivoc.

Aceasta claritate, asemanatoare campaniilor sustinute de intelectuali vest-europeni, ori de membrii PEN clubului in multe ocazii de criza, ii este daunatoare oborului de aburi toxici in care populismul scalda boborul. Caci intelectualii sunt mai destepti decat bobulistii.

Ruxandra Cesereanu – Radicalizarea crizei

In primul rind trebuie sa spun ca numarul celor care au semnat apelul a fost atit de mic, la inceput, deoarece apelul a fost trimis prin email, duminica. Este posibil ca multi alti intelectuali sa se fi simtit lezati de faptul ca nu apar ca semnatari ai acestui apel, insa nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca el s-a nascut intr-un moment de criza si ca timpul de contact a fost foarte scurt.

Cred ca acest apel al intelectualilor s-a nascut acum, pentru ca, in ultimele zile s-a radicalizat situatia de criza, prin relatiile necordiale dintre presedinte si premier. Drept urmare, cei care au semnat nu trebuie banuiti, in nici un caz, de naivitate, ci de oarecare panica in fata crizei actuale.

Asa cum reiese si din apel, cei care au semnat au incercat sa apere doar o latura a lui Traian Basescu. Nimeni nu a trecut cu vederea faptul ca Traian Basescu nu e perfect, are adesea accese de grobianism, este argotic si gafeaza indeajuns.

Presedintele are toate aceste defecte; dar apelul mizeaza exclusiv pe latura sa militanta a presedintelui, legata de condamnarea comunismului in Romania si de condamnarea concreta a coruptiei.

In acelasi timp, acest apel in favoarea acestui presedinte, nu este un apel in favoarea PD-ului: fiecare dintre semnatarii apelului provine din medii diferite si are simpatii politice la fel de diferite.

Eu una, de exemplu, am – si trebuie sa o spun – simpatii liberale si nicidecum pediste (nu pot sa uit ca cei din PD sint desprinsi din PSD, sint „lupii tineri” din fostul FSN de odinioara, si au adesea aceleasi metehne precum partidul din care au facut parte cindva).

Mi se pare un lucru exagerat sa ceri demisia lui Traian Basescu, cind lui Ion Iliescu, pentru faptul ca a adus minerii de atitea ori la Bucuresti si pentru ca aproape a declansat un razboi civil (si un fratricid – in iunie 1990), nu i s-a intimplat nimic.

Cred ca intelectualii s-au solidarizat acum cu Basescu pentru ca, in 18 decembrie, in Parlament, presedintele a reusit sa faca ceea ce nici macar Emil Constantinescu in care si-au pus cele mai mari sperante, nu a reusit sa faca, raminind doar la vorbe fara sa treaca la fapte.

Pentru mine a contat extrem de mult faptul ca am fost in Parlament in momentul in care Traian Basescu a condamnat oficial comunismul, pentru ca am putut vedea, direct, felul in care s-au manifestat infractional inca actualii comunisti si reactia presedintelui, care a stiut sa se departa de trecutul sau comunist.

Nu trebuie sa se creada ca am semnat acest apel „in bloc”, din spirit de turma; analizind lista celor care au semnat se poate observa ca este vorba despre semnatari foarte diferiti unii de altii, unii chiar au polemizat intre ei, odinioara, pe probleme politice sau culturale; singurul lucru care ii leaga pe semnatari, dupa parerea mea, este faptul ca, in sfirsit dupa 17 ani, de cind este reclamata de societatea civila condamnarea oficiala a comunismului, un presedinte postcomunist al tarii (al treilea presedinte), Traian Basescu, si-a asumat acest lucru.

Miruna Runcan – Intelectualii au lansat un apel stufos si cu efecte contrare dorintei lor

In primele secunde in care pe Realitatea TV am aflat ca intelectualii reuniti in jurul GDS au transmis un Apel catre clasa politica, am tresarit de entuziasm. Ei da, era vremea unei reactii, mi-am zis.

Un minut mai tirziu, reprezentatul apelantilor (pe care ii stimez individual si fata de care am o puternica solidaritate inclusiv atunci cind se grupeaza), domnul Gabriel Liiceanu, a fost invitat sa il rezume si atunci m-am speriat. Citeva ore mai tirziu, filozoful a fost invitat in studiouri, sa detalieze.

Mi s-a confirmat nu numai ca grupul e contraproductiv reprezentat – nu e prima data cind eforturile domnului Liiceanu de a vorbi pe intelesul tuturor se incarca de o frenetica nervozitate, care mai rau incurca decit ajuta. Ci ca, din pacate, sansa seriozitatii analizei de situatie politica se pierde din nou, iar sperantele mele de solidarizare sunt ratate. E pierderea mea, fireste, si ma doare, dar…Voi rezuma de ce:

1 Apelul e, ca mesaj de presa si scrisoare deschisa, in primul rind lung si stufos.

Apelul privilegiaza pozitia presedintelui ales, intr-o criza pe care n-a provocat-o nimeni altcineva decit presedintele, cu obstinatie, nu de la biletel, ci din mai 2005. Si la a carei explozie, daca nu suntem ipocriti, orice intelectual cu privire politica atenta se astepta inca de la triumfalistul revelion al integrarii.

Ipostazierea eroica a pozitiei presedintelui, pus in apel intr-un soi de antagonism de opereta cu PSD-ul (dar si cu „dusmanul” liberal, inventat de presedintele insusi) e semn ori de inabilitate a gindirii critice in cimp politic, ori de (involuntar) servilism.

2 Iar argumentele apelului sunt proba evidenta ca, cel putin la nivelul celui/celor care l-au redactat, exista o distanta inca irecuperabila intre perceptiile asupra interesului public real si propria viziune.

3 Exemplul concludent este chestiunea condamnarii comunismului In raport cu care… Traian Basescu a inceput printr-o eschiva, apoi a pasat mingea la o inutila „comisie” de facut rezumate, pentru ca in cele din urma sa organizeze spectacolul – inutil si cu efecte grotesti – din Parlament.

Ce s-a realizat prin bairamul condamnarii (pierzindu-se doi ani si bani publici in locul unei simple declaratii a presedintiei, la momentul oportun) e o falsa publicitate, nu tocmai pozitiva, in presa straina, dar si revenirea in prim-planul mediatic a lui Vadim. Punct.

Condamnarea era treaba presedintelui in 2005, din pozitia lui de reprezentare, si apoi a istoricilor, care au treaba de facut inca un deceniu de acum inainte.

4 Deschiderea arhivelor securitatii ar fi fost, cu adevarat, un argument serios. Dar mi se pare evident, astazi, ca ea nu s-ar fi intimplat daca presedintele nu era absolut convins de curatirea lor anterioara, la singe, in cimpurile care l-ar fi putut atinge pe el si pe partenerii lui, cum e domnul Stolojan.

(Substantial, dar si principial, diferenta dintre domnul Stolojan si alte figuri provenind din acelasi aparat, de la Vacaroiu-CSP la Voiculescu-DIE, e nula. Poate doar aceea ca domnul Stolojan cuprinde in sine – lucru rar – o elasticitate rarisima in a se lasa tras de sfori, aplombul inconfundabil de a manipula el insusi si, in fine, o capacitate absolut acrobatica de a sari din barca in barca).

5 Cit despre lupta impotriva coruptiei… Iata cel mai amplu spectacol de televiziune, dar si cel mai putin concludent… Ba dimpotriva. Aici ipostazierea presedintelui arata ca un cascaval elvetian, in care… ce se vede sunt numai gaurile altora, in timp ce ale partidului propriu sunt subtire umplute cu plastilina.

De la strazile Bucurestiului (pe care eu calc din ce in ce mai rar) si pina la potecile asfaltate in Vrancea de Claudiu Saftoiu, intr-o luna, fiindca si-a facut acolo o casa de vacanta, presa joaca asa cum ii cinta o agenda scrisa la doua capete.

Cind, de fapt, eforturile de modificare a substantei legale, unele cu efect, altele inca fara, ii apartin Monicai Macovei, dar si Parlamentului care a votat.

Iar iesirile de Prim-Magistrat ale presedintelui au fost, de cele mai multe ori, pe muchia ilegalitatii: scurgeri de informatii sau chiar informatii de dosar sub instrumentare, rostite in doi peri de presedintele insusi; interventia directa la numirea unor capi de institutii ale justitiei, ceea ce e anticonstitutional, si cite altele.

Mentalitatea eroului-tata

In rezumat, plecind cu argumentarea Apelului, din start, dintr-o pozitie care il privilegiaza pe presedinte ca persoana, netinind seama de statutul sau de institutie, si demonizind in bloc clasa politica, cu tot cu institutiile derivate din ea, intelectualii semnatari au produs, din pacate, o noua cautionare a mentalitatii sub-culturale politic: trebuie sa vina eroul-tatal-descalecatorul, sa faca ordine, indiferent de mijloace. Cind, de fapt, problema e ca democratia reala n-are sanse la noi pina cind actantii clasei politice, in frunte cu presedintele (oricare ar fi), nu se hotarasc sa lucreze pe regula compromisurilor optime si cu o agenda institutionala precisa, bazata pe interesul public real.

La ce bun

Apelul – sunt convinsa ca, in mare parte, fara constientizarea completa a unei bune parti dintre semnatari – in loc sa provoace un dus rece clasei politice si o recunoastere a vocii intelectualitatii in ochii si urechile publicului mai putin instruit, se aseaza in trena discursului abil si unidirectionat al unui presedinte si al unui partid care joaca la ruleta nu doctrine si actiuni politice, ci putere pur si simplu. Apelul, ca si actiunile presedintelui, vor avea drept consecinte reale nu cresterea puterii acestuia (si asa exagerata si ambiguu definita de Constitutie), ci intrarea pe usa ridicol somptuoasa a Casei Poporului a autoritarismului decerebrat si agramat, intruchipat de Becali. Si atunci?