INTERVIU. Chirurg, după ce un microfon deschis a surprins o discuție a lui Putin și Xi Jinping despre grefe de organe și nemurire: „Puternicii zilei sunt indignați că o problemă tehnică le limitează accesul la controlul total”
„S-au făcut ceva progrese, nu? Oare nu s‑a putut găsi o soluție? Nu există scăpare? Dacă organele noastre nu sunt altceva decât piese de schimb, atunci n-ar putea să fie înlocuite de dibacii noștri chirurgi ori de câte ori este nevoie?”, se întreabă, voit provocator, chirurgul Cătălin Vasilescu într-un interviu pentru HotNews.
Bogați sau săraci, oamenii și-au dorit dintotdeauna tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Anul trecut, un microfon deschis surprindea dialogul purtat de președintele rus Vladimir Putin cu președintele chinez Xi Jinping despre viața dincolo de limitele biologice, în timp ce președintele nord-coreean Kim Jong-un îi privea zâmbitor.
Drumul către nemurire este pavat însă cu erori și orori, despre care Cătălin Vasilescu vorbește fără ocolișuri.
Profesor universitar și chirurg, șef al Disciplinei Chirurgie Generală I a Institutului Clinic Fundeni, Cătălin Vasilescu descrie, în noua sa carte, „Placebo”, diversele încercări de a păcăli moartea făcute de-a lungul timpului.
Vasilescu, un profesionist care a adus contribuții importante în chirurgia oncologică, chirurgia robotică și cercetarea medicală, a pornit cartea de la conștientizarea faptului că „setea de nemurire” pune lumea în mișcare.
El și-a propus ca volumul să fie prima parte dintr-o serie de trei cărți, pe care speră să le adune sub titlul general de „Viața fără de moarte și formele sale clinice.”
HotNews: -Ați spus recent că sunteți recunoscător pentru faptul că ați crescut într-o casă cu bibliotecă. Cât de mult a contat asta în devenirea care sunteți astăzi? Cătălin Vasilescu: -Cu mult înainte de a le citi, cărțile din biblioteca de acasă erau personaje, ceva ce ținea într-un mod misterios de lumea magică a părinților, păreau a fi prelungiri ale lor. Aș putea spune că mi-au fost școala dinaintea școlii și, mai apoi, școala în locul școlii. Cel puțin în locul școlii primare. Cred că în anii copilăriei mele populau o lume foarte primitoare pentru cei trei-patru prieteni de 10 ani, care nu doar că citeam pe nerăsuflate Dumas, Jules Verne și Karl May, dar, în lungile noastre plimbări hai-hui de la marginea Bucureștiului, refăceam din cap, pe roluri, capitole întregi din „Winnetou”, „Insula misterioasă” sau „Cei trei mușchetari”.
Jucam acele cărți, le transformam în dialoguri însoțite de scurte narațiuni explicative; și ne venea foarte ușor să le jucăm, atât de tare trăiam fiecare aventură de acolo. Pentru că asta aș zice că erau atracția principală, aventura; și cât de frumos era ea povestită! Iar noi chiar ERAM d’Artagnan, Old Shatterhand sau inginerul Cyrus Smith, le trăiam întâmplările și le rosteam cuvintele.
–„Placebo” este cea mai recentă carte a dumneavoastră. Cu ce gând sau obiectiv ați început să o scrieți? -De multă vreme m-a izbit cât de mult pune în mișcare în lume setea de nemurire. Și mă refer la nemurirea seculară și nu la nemurirea sufletului, care este de resortul teologilor, desigur. Apropo, se pare că tema plutea cumva în aer sau este pur și simplu o fericită coincidență că în această vară, a apărut o carte a domnului Andrei Cornea, intitulată nici mai mult nici mai puțin decât „Povestea nemuririi”. A fost o surpriză plăcută, sunt un mare admirator al autorului pe care îl știu nu doar ca traducător al lui Platon, dar și ca autor de ficțiune (i-am citit două romane – „Uimitoarea istorie a lui Șabbatai Mesia” și „Lanțul de aur”). Noua apariție nu am apucat încă să o citesc, dar pare a fi la fel de frumoasă ca celelalte două. Nemurirea rămâne, cum se vede, o chestiune de actualitate.
Ce e real și ce e imaginar în carte
– Spre deosebire de celelalte cărți ale dumneavoastră, în „Placebo” întâlnim atât personaje reale, chirurgi care au schimbat istoria medicinei, cât și personaje fictive. Cum și-au făcut apariția aceste personaje și de ce ați ales această formă de scriitură? – Personajele fictive au apărut din obligație. Eu nu mă pricep să produc ceea ce îndeobște se numește literatură, iar miza textelor mele nu este nicidecum una înalt-artistică; ci este pur și simplu nevoia de a transmite cât se poate de fidel o construcție din mintea mea în mintea cititorului.
Pare excesiv de simplificat ceea ce vă spun eu acum, dar chiar așa stau lucrurile. Iar ca ideea mea să poată să fie exteriorizată (asta în fiziologie se numește „extravazare”) trebuie edificată cumva. Da, construită este chiar bine spus. Inventarierea goală a faptelor, cea cu aspirația mărturisită de obiectivitate, ambalată în textele de pură non-ficțiune, de multe ori nu este suficientă. Vedeți dumneavoastră, „non-ficțiunea” asta dă cu rest, comunicarea directă este neputincioasă. Este neapărat nevoie de o anumită ambiguitate, de aluzie, de contradictoriu, de subînțeles dacă se poate.
Pentru asta ai nevoie de niște voci suplimentare. Adică de câteva personaje care să se ciondănească, să se explice, să se caute cumva unele pe celelalte. Și dacă în scenă au intrat personajele imaginare, atunci lucrurile vin de la sine. Au pretențiile lor, regulile lor, nu este simplu cu ele. Imaginarul inițial este ceea ce în rezolvarea problemelor de geometrie se numește „o construcție ajutătoare”. Ideea asta este foarte bună, imaginea nu cred că îmi aparține, pesemne că am dat peste ea pe undeva, nu mai știu pe unde, dar cred că se potrivește foarte bine. O construcție ajutătoare, asta este doza de imaginar injectată în „Placebo”.
Noul zeu, algoritmul
Și profit de ocazie pentru a mai face două observații. Prima, este că impresia mea începe să fie că așa se și scrie un text reușit, „cu rigla și compasul”, explicația romantică a inspirației care pogoară asupra unui ales ce nu are decât să pună pe hârtie „dicteul divin” îmi pare din ce în ce mai curioasă. Al doilea, că, în mod perfid, încerc să sugerez treptat că în cea de-a doua parte a cărții vine rândul matematicii. Asta este desigur curios pentru un medic, recunosc. Dar nu ne aflăm noi oare într-o vreme în care ne supunem tot mai obedienți de la o zi la alta noului zeu, „Algoritmului”?! El, algoritmul, determină ce cumpărăm, ce haine purtăm, pe cine alegem să ne conducă. Și, la urma urmei, și ce cărți citim. Dar trebuie să vă atrag atenția, Serge Voronoff, cel cu transplantul testicular de la babuin, Alexis Carrel, Charles Lindbergh, un faimos aviator care s-a preocupat serios de nemurire, și dr. Constantin Tașcă sunt personaje ale realității istorice 100%, dacă sunteți de acord că există așa ceva.
„Puternicii zilei sunt indignați că o problemă tehnică le limitează accesul la controlul total”
– „Chirurgii în căutarea nemuririi” este un subtitlu care atrage imediat atenția. Dar fascinația pentru nemurire nu este doar a chirurgilor, ci i-a însoțit pe oameni dintotdeauna. De unde credeți că vine această dorință sau chiar obsesie de a prelungi viața, chiar dacă medicina ne arată că există limite pe care nu le putem depăși? – Despre „Placebo” al meu a spus cineva, în mod inspirat, că este un exercițiu de interpretare a unei obsesii. Chiar așa este. Foarte bine formulat după părerea mea. Asta după ce un altul, văzând cum am intitulat volumul, m-a sunat la telefon ca să mă întrebe – „e vorba de căutarea nemuririi lor, a chirurgilor, sau a nemuririi pacienților”? Și nu am putut să nu mă întreb și eu: S‑au făcut ceva progrese, nu? Oare nu s‑a putut găsi o soluție? Nu există scăpare? Dacă organele noastre nu sunt altceva decât piese de schimb, atunci n-ar putea să fie înlocuite de dibacii noștri chirurgi ori de câte ori este nevoie?
La Beijing, un microfon uitat deschis i-a surprins anul trecut pe Putin și pe Xi Jinping discutând despre grefe de organe și nemurire. „Cu progresul tehnologic”, îl asigura Putin pe liderul chinez prin intermediul translatorului, „organele umane pot fi transplantate constant, astfel încât oamenii pot deveni mai tineri, poate chiar nemuritori”. Chinezul a replicat: „Până la sfârșitul secolului, oamenii vor putea trăi până la 150 de ani”. În apropiere, Kim Jong-un, cu trei decenii mai tânăr decât cei doi, care au peste 70 de ani, a părut să ia notă cu un surâs de spusele lor.
Puternicii zilei sunt de bună seamă indignați că o problemă tehnică le limitează accesul la controlul total și permanent: se împiedică de o amărâtă de chestiune tehnică – faptul că sunt muritori. Iar în „Placebo”, veți găsi chirurgi care au crezut că pot propune rezolvări adevărate; doctorul Serge Voronoff cu transplantul de testicule de maimuță la bărbat și cu Alexis Carrel care a crezut că a cultivat chiar celule cardiace nemuritoare. Acestea sunt episoade de istoria științei care mi se pare că sunt la fel de interesante ca aventurile celor trei mușchetari din anii copilăriei mele.
„Cea mai mare nenorocire este criza de școală medicală”
– În carte, anatomopatologul Constantin Tașcă este vocea lucidității, în contrast cu chirurgii care încearcă să împingă limitele medicinei. În practica de zi cu zi, cum reușește un chirurg să-și păstreze entuziasmul de a salva vieți fără să cadă în capcana orgoliului sau să ajungă să se creadă invincibil? -Dr. Constantin Tașcă (zic doctor și nu profesor pentru că, deși lucrările lui erau citate în cele mai faimoase tratate de anatomie patologică americane vreme de decenii, a ajuns profesor abia după 1990, pe la 62 de ani) a fost o figură exemplară a medicinei românești. Pentru că el reprezenta ceea ce ne lipsește astăzi cel mai mult, adică era el însuși o școală. Voiai să fii lângă el, să înțelegi ce spune și să înveți ceea ce face. Adică exact ceea ce ne lipsește cel mai mult în medicina de astăzi. În care criza de finanțare, de dotare, de instruire este reală, dar nu este cea mai gravă.
După mine, cea mai mare nenorocire este criza de școală medicală. Și nu mă refer la instituțiile oficiale de învățământ medical, fie ele private sau ale sistemului public. Universitățile medicale există, produc absolvenți care, cum se vede, reușesc să își găsească locuri de muncă peste tot în lume. Au și ele precaritățile lor, dar nu este cazul să le discut eu aici și acum. Dar ceea ce lipsește, și este în realitate mai important decât orice, este lipsa aproape totală a unor asemenea oameni-școală. Nu pot să nu mă gândesc la ce spunea marele artist plastic Joseph Beuys, una dintre figurile monumentale ale secolului XX, atunci când i s-a reproșat că acceptă la cursurile și seminariile pe care le ținea la Kunstakademie Düsseldorf mult mai mulți studenți decât cifra oficială de școlarizare: „Școala este acolo unde mă aflu eu”. Evident, de astfel de oameni avem nevoie. Știu, sunt naiv, ei sunt greu de găsit, dar întrebarea este dacă îi caută cineva!
În comunism, cărțile trebuiau învățate pe de rost pentru admiterea la Medicină
– V-ați dorit să dați la medicină (ba chiar la chirurgia cardiacă, după cum ați mărturisit), iar asta se întâmpla într-o perioadă în care examenele erau foarte grele și concurența uriașă. Cum priviți admiterea la medicină în ziua de astăzi? A rămas un examen care să-i solicite pe aplicanți, în raport cu natura meseriei pe care o vor practica ulterior? – Da, sigur că îi solicită, trebuie să te resemnezi să înveți multă carte ca să te gândești să urmezi Facultatea de Medicină. Dar ce contează? În definitiv, nu este vorba decât despre alte cărți. Din păcate, pe atunci, cele pentru admitere, anatomia mai ales, trebuiau nu înțelese, nu asimilate, ci de-a dreptul învățate pe dinafară. Ceea ce era, desigur, dezagreabil. Dar acestea erau regulile jocului și gata. În plin comunism, eram obișnuiți să „ne încadrăm”. Să respectăm norme a căror ignorare putea fi de-a dreptul periculoasă, chiar dacă (sau mai ales atunci când) erau absurde, contraziceau bunul simț elementar. Dacă asta ne cere guvernul comunist, asta trebuie făcut și gata, pentru că altfel se vor întâmpla lucruri rele. Foarte rele uneori. „Ei” au pâinea și cuțitul. Eram fericiți că nu se mai cereau la admitere groaznicele „dosare” de cadre care făcuseră mii de victime în rândul absolvenților de liceu.
„Faci 6 ani de facultate, încă 5-6 de rezidențiat și nu ai unde lucra. Pentru ce să rămâi în țară?”
Tatăl meu, spre exemplu, a dat admiterea la medicină (prin 1949 cred) și a avut note foarte bune, dar pe lista oficială a apărut ca „reușit fără loc”. Asta însemna, în realitate, respins, și era consecința imediată a faptului că un binevoitor se simțise dator să informeze facultatea că Dan Vasilescu, candidat la admitere la Facultatea de Medicină, era fiul unui deținut politic. Ceea ce era purul adevăr. Or pe mine, 25 de ani mai târziu, nu m-a mai întrebat nimeni care a fost treaba cu bunicul. Așa că m-am strecurat ca un șoricel și am făcut Facultatea de Medicină. Și vreme de 50 de ani m-am simțit la mine acasă în medicină, cred că m-am pitit bine acolo. Am fost ca peștele în apă. Nici astăzi nu mai cere nimeni dosare.
Porțile facultăților de medicină sunt larg deschise. Poate prea larg? Concurență la admitere încă există. Cu ceva ani în urmă, pe vremea când încă mai supravegheam candidații la probele scrise de admitere, am avut curiozitatea să-i întreb pe copii câți vor să plece din țară după absolvire. Am numărat cam 40 de mâini ridicate din cei vreo 100 de prezenți. Iar prima opțiune în alegerea specialității era ATI. De fapt, cei care pleacă din țară sunt mai mulți. Și explicațiile sunt și ele mai multe. O statistică interesantă: știți câți dintre absolvenții de rezidențiat din România își găsesc un post, se angajează, fie în sistemul public, fie în cel privat, după încheierea rezidențiatului? Fix 30%! Asta este o mare problemă, aș zice eu. Faci 6 ani de facultate, încă 5-6 de rezidențiat, și nu ai unde lucra. Pentru ce să rămâi în România?
„Care este diferența dintre Dumnezeu și un chirurg?”
–Apropo de asta, sunteți în contact direct cu rezidenți și medici aflați la început de drum. Din experiența dvs., simțiți că au ales acest drum din pasiune și că-și fac meseria cu dedicare la noi în țară? – Bună întrebare, și eu mă mir de ei, oare de ce se vor fi orientat spre studiul medicinei? Sau al chirurgiei, mai ales? Bani nu sunt mulți, răspunderea e mare, reclamațiile de malpraxis curg, sunt ziarele pline. Nu, nu există la ora actuală decât un singur motiv pentru a te face chirurg: și anume acela că nu ai încotro. Că nu poți altfel. Și asta se cheamă vocație. Vocație pentru medicină, vocație pentru chirurgie.
-E chirurgul un fel de Dumnezeu pe masa de operații și implicit nemuritor sau nemurirea lui este dată de viețile pe care le salvează? -Vă referiți la o anecdotă care poate că este prea des repetată: „Care este diferența dintre Dumnezeu și un chirurg? Ei bine, diferența este că Dumnezeu nu se crede niciodată chirurg”. Da, chirurgii au această reputație de persoane lipsite de modestie. Și este aici o doză de adevăr și un episod al luptei pentru imagine, într-o lume dominată de spectacolul media. Dar cei cu adevărat mari, cei foarte puțini de altfel, ca Alexis Carrel, care au revoluționat medicina secolului XX, au avut mereu și o anumită doză de smerenie în fața complexității biologiei și patologiei.
„Șamanismul este întrecut astăzi de impostura academică”
– În „Placebo”, îl avem și pe Serge Voronoff care, deși credea în procedurile sale de întinerire, a ajuns să fie asociat cu șarlatania. Avem și astăzi astfel de exemple în medicină? -Șarlatanii nu au lipsit niciodată din categoria vindecătorilor. Interesant este că acum s-a ajuns la tipuri mult mai sofisticate decât aceia care cândva vindeau ulei de șarpe și implantau testicule de țap și ovare de capră doritorilor de longevitate sau chiar de nemurire. Pasele magnetice sunt înlocuite de lupta pentru imagine, iar șamanismul este întrecut de impostura academică. Dar cred că de această boală devastatoare, a celor care „se fac” că ar ști și ar face ceva, mă tem că nu ne vom vindeca niciodată. Este greu să te lupți cu „fiara lăcomiei”, setea nepotolită de titluri, decorații și diplome. Adică, la urma urmei, să înfrunți setea lor de nemurire, așa cum o înțeleg ei.
