INTERVIU Unul dintre cei mai rebeli regizori de teatru ai generației tinere se referă la părinții lui: „În caz de zile negre, pot să apelez la ei, la acești doi prieteni pe care-i am de când mă știu”

„Cred că statul ar trebui să-i protejeze pe cei care-și doresc să întemeieze o familie, indiferent de statut, mărci minoritare etc. În egală măsură, trebuie să îi respectăm pe cei care decid să-și ducă viețile singuri. Familia e, în fond, o opțiune, nu o obligație. Poate fi o nevoie, dar și ceva cu totul nenecesar”, spune regizorul Andrei Măjeri, într-un interviu pentru publicul HotNews. El este câștigător al premiului UNITER 2024 pentru spectacolul „Cine l-a ucis pe tata?”, montat la Teatrul Metropolis din București.

• De ce sunt sălile pline de spectatori: „După pandemie lumea a simțit nevoia revenirii în sălile de teatru, unde se poate avea o conexiune reală, directă. M-ar bucura, totuși, să nu adâncim astfel și mai mult hăurile dintre noi. Sper ca spectacolele mele să ajungă la comunități cât mai diverse”.
• Despre interviu: Discuția purtată de HotNews este o discuție despre artă, cu un artist. Nu despre politică, nu despre civism. Ci despre corp, mișcare și cultură.
• Cine este Măjeri: Născut în 1990 în Novaci, județul Gorj, Andrei Măjeri este unul dintre cei mai apreciați și premiați regizori de teatru din prezent, ale cărui spectacole aduc deseori în discuție tragedia greacă, familia, războiul, condiția artistului sau personajele feminine puternice.

„Cred cu tărie că teatrul e menit să spună povești puternice”

Andrei Măjeri este regizorul unor piese cunoscute precum „Medea’s Boys”, „Mesia”, „Bacantele”, „Meșterul Manole”, „Zeițe de categoria B” sau „Agamemnon.” În 2022 a regizat primul său spectacol în străinătate (Slepa Mrlja/„Pata oarbă”), în Novi Sad (Serbia), în cadrul Capitalei Culturale Europene, la Teatrul Național Sârb, iar de-a lungul carierei s-a remarcat și în poziția de dramaturg, cu piese precum „Dingo Dogs” (care a fost tradusă în engleză) sau „Individual compus” și „True Blue”, câștigătoare ale Bacău Fest Monodrame. 

„Relația mea cu munca oscilează de la dedicare totală în timpul repetițiilor (unde ajung să stau 12-14 ore în teatru), până la perioade de procrastinare, între proiecte. Nu mă deranjează acest dezechilibru, ba chiar îl găsesc potent”, spune el pentru HotNews. 

În 2023, în premieră națională, a lansat la Teatrul Metropolis din Capitală spectacolul „Cine l-a ucis pe tata?”, cu un scenariu dramatic de Mihaela Michailov, după romanul omonim de Édouard Louis. Odată cu el, în 2024, a câștigat premiul UNITER pentru „Cea mai bună regie.” Aproape trei ani mai târziu, „Cine l-a ucis pe tata?” încă se joacă și este sold-out în câteva clipe.

Romanul autobiografic a lui Louis, așa cum apare notat în descrierea oficială a spectacolului, aduce în prim-plan relația dintre un fiu care tânjește după afecțiunea unui tată abrutizat de muncă și de mediul sărac în care a crescut. Comunitatea, compasiunea sau masculinitatea toxică sunt doar câteva dintre temele centrale ale poveștii, jucată pe scenă de o distribuție complet masculină. „Cred cu tărie că teatrul e menit să spună povești puternice, indiferent de proveniența lor”, explică Măjeri.

„Nu pun egal între familie și fericire”

– HotNews: Ați spus la un moment dat că „părinții sunt echilibrul meu”, și că în spectacolele dumneavoastră familia revine constant, sub forme foarte diferite. Cum arată relația pe care o aveți cu părinții și cât credeți că v-a format această structură familială?
– Orice relație trebuie întreținută în permanență, îngrijită, udată, ca o floare mult iubită. Sunt fericit că am avut mereu susținerea alor mei, părinților, într-o meserie de risc major.

Mă regăsesc în ei, ca în niște oglinzi. În caz de zile negre, de perioade de colaps, pot să apelez la ei, la acești doi prieteni pe care-i am de când mă știu.

Din acest punct de vedere, sunt un privilegiat al sorții. De asemenea, încerc, pe cât posibil să le fiu alături. Inevitabil, ideea destrămării edificiului familial trăiește în mine ca o frică majoră și se regăsește și-n arta mea. Poate de aici și predilecția pentru tragediile antice grecești, unde familia este un element central.

– Trăim într-un moment în care unii idealizează familia tradițională, iar alții fug de ideea de familie din traumă, frică sau nevoia de autonomie. Ce mai înseamnă „familia” astăzi, din punctul dumneavoastră de vedere?
– Familia poartă multiple forme, dinamica sa fiind decisă de cei care o alcătuiesc. Cred că statul ar trebui să-i protejeze pe cei care-și doresc să întemeieze o familie, indiferent de statut, mărci minoritare etc. În egală măsură, trebuie să îi respectăm pe cei care decid să-și ducă viețile singuri. Familia e, în fond, o opțiune, nu o obligație. Poate fi o nevoie, dar și ceva cu totul nenecesar. Nu pun egal între familie și fericire.

„E important să știm să refuzăm, să zicem nu”

– Ați avut un traseu care părea să ducă spre arhitectură, ați terminat BAC-ul cu 10, și totuși ați spus despre dumneavoastră că sunteți leneș și că deveniți workaholic doar atunci când ceva vă aprinde cu adevărat. Cum funcționează relația cu munca? Dar cea cu creativitatea? Ce vă face să simți din nou curiozitate, energie, dorință de a construi?
– Relația mea cu munca oscilează de la dedicare totală în timpul repetițiilor (unde ajung să stau 12-14 ore în teatru), până la perioade de procrastinare, între proiecte. Nu mă deranjează acest dezechilibru, ba chiar îl găsesc potent. Sunt mai creativ când mi se face dor de teatru, când se instaurează o nevoie reală de a mă exprima prin noi proiecte artistice.

Mirosul de culise, căldura reflectoarelor, infinitul cutiei negre, toate acestea îmi sunt acasă. Cred că, cel mai repede mi se face dor de repetiții, de probarea unor lumi fictive prin carne și suflet.

– Trăim într-o societate capitalistă care ne cere constant performanță, productivitate și validare. Și parcă pe măsură ce muncim mai mult și devenim mai uzați, tot nu ajungem unde trebuie. Cum vă raportați la aceste dileme existențiale în spectacolele dumneavoastră?
– Învăț să-mi ascult corpul. Nu mă lupt cu fricile mele, ci le accept. E important să știm să refuzăm, să zicem nu, să ne ostoim după proiecte grele și să ieșim din medii de lucru care nu ne fac bine. În arta mea, pe care o exercit în repetiții, e important ca eu să fiu bine cu mine, și să instaurez astfel un climat bun de lucru, productiv și lejer totodată.

Când îmi dansează corpul, când râd, când văd fețe destinse, e clar că mergem în direcția bună. Energia repetițiilor ajunge în spectacole.

– De fapt, care sunt temele „care vă țin treaz noaptea”, cele pe care le tot abordați?
– Mereu am dormit foarte bine noaptea. Nu sunt un artist bântuit. Am mare încredere în instinctul meu de construcție și în talentul celor pe care îi distribui. Detest ideea de încărcare pe negativ, divismele și logica de secol 19 a artistului „încercat”. Mă interesează mult corpul și emoțiile pe care le poate declanșa în privitor.

Ca teme predilecte (obsesii diurne să le zicem) ar fi: raportarea noastră la timpul prezent, corpul tânăr versus corpul bătrân, credința versus necredința, ironia versus pateticul, de cele mai multe ori vectori contrari care coexistă în artiști.

„Viitorul în meseria pe care-o practic e unul feminin”

– Sunteți unul dintre cei mai apreciați regizori ai prezentului. Cum vedeți astăzi figura regizorului? E pe un piedestal și restul echipei gravitează în jurul său sau e necesar să-și aplece nevoile la cele ale actorilor și să colaboreze constructiv?
– Regizorul nu e pe un piedestal, el trebuie să pună mâna și să construiască acest piedestal. Pe el stă opera. El poate deveni un catalizator, ba chiar un generator al vreunui proiect, dar important e să-și găsească aliați (așadar să aibă fler) și să-și asculte instinctul. O ureche îndreptată spre interior și una spre cei din afară. Cred că regizorul e, în fond, un organizator al vizitei în viitoarea operă, care e o creație colectivă. De altfel, dinamicile de lucru testează mereu limitele.

– Dar regizoarele din România? S-a schimbat balanța și în favoarea lor, avem din ce în ce mai multe voci care merită urmărite, ce părere aveți?
– Mie, mai ales ca profesor de regie, mi-e clar că viitorul în meseria pe care-o practic e unul feminin. Sunt tot mai multe studente și absolvente de regie.

E important, mai ales pentru actrițe, ca ele să pătrundă în domeniul nostru și să diversifice dinamicile de lucru. Aș vrea să menționez trei nume de regizoare absolut fabuloase, care au deja cariere solide și pe care le urmăresc cu un maximum de admirație: Adina Lazăr, Teodora Petre și Leta Popescu.

„Cred că e important să chestionăm violența latentă din noi”

– „Cine l-a ucis pe tata?” continuă să aibă un impact foarte puternic asupra publicului. Dacă priviți acum spectacolul prin ochii unui om care trăiește în România lui 2026, ce credeți că spune el despre societatea în care trăim?
– Am fost la un spectacol recent în care era o trimitere ironică la show-ul nostru, prin sintagma „dramele gay-lor francezi”. Nu m-a deranjat, în contextul respectivului show care chestiona chiar conectarea reală sau exagerată la unele teme ale prezentului. 

Dar, cred cu tărie că teatrul e menit să spună povești puternice, indiferent de proveniența lor. Altfel, cum ne emoționează de secole Hamlet, „Livada de vișini” sau tragediile antice grecești? Subiectul și temele din „Cine l-a ucis pe tata?” sunt relevante, recognoscibile, chiar palpabile. 

Spectacolul nostru a reușit să elibereze tensiunile unui text excelent și visceral într-un foarte bun raport de receptare cu publicurile bucureștene noi. Sunt atât de fericit când văd în sală oameni de vârste diferite, lăsându-se liberi la emoția care vine dinspre scenă.

Dar apare un risc și cu spectacolele – cult: programarea excesivă și mecanicizarea jocului. Performerii au datoria să le găsească noi izvoare de inspirație, iar regizorii să le fie alături.

– Spectacolul abordează identitatea queer, sărăcia, violența socială, masculinitatea și tandrețea. Dumneavoastră ce ați înțeles foarte devreme despre masculinitate?
– Am înțeles, mai ales prin spectacolele pe care le-am adus pe scenă și care m-au învățat ele pe mine, că masculinitatea poate fi de foarte multe feluri. Am totuși o temere, că noile generații, cele foarte tinere, vor fi conservatoare. Mă sperie gândirile retrograde și interoghez în permanență ce putem aduce noi în societate ca artiști, încât aceste voci retrograde să nu devină o majoritate.

– Pe de altă parte, spectacolele dumneavoastră vorbesc mult despre fragilitate masculină și violență masculină, în același timp. Cum ați ajuns să observați relația dintre ele? Și apropo de asta, cum îi vedeți pe bărbații de astăzi?
– Ele coexistă, nu de puține ori în același om/personaj. Cred că e important să chestionăm violența latentă din noi și s-o canalizăm spre energii creative. E vorba de vindecare și asta mă interesează. Nu mă simt capabil să analizez bărbații zilelor noastre. Nu-i găsesc suficient de interesanți. Artistele în schimb, mă interesează enorm, prin reziliența lor și formele cu totul novatoare pe care le propun.

„Teatrul răspunde unor nevoi și poate fi terapeutic”

– Simțiți că teatrul are responsabilitatea de a rămâne conectat la realitatea socială și de a vorbi despre anxietățile prezentului?
– Noi, cei care lucrăm în jurul scenei și/sau pe scenă suntem obligați să menținem un ochi deschis și asupra străzii, a schimbărilor societale majore. Nu trebuie să ne izolăm în capcana artei pentru artă.

– Poate teatrul să schimbe efectiv ceva într-un om?
– Da. Am văzut asta. Deși poate suna patetic, dar interiorul unui om nu e puțin. E adesea cel mai dificil lucru de mișcat. Desigur, există o condiție: să vrei! Teatrul răspunde unor nevoi și poate fi terapeutic.

„După pandemie lumea a simțit nevoia revenirii în sălile de teatru”

– Lucrați foarte mult în zona teatrului contemporan. Ce aduce nou acest tip de teatru față de teatrul clasic?
– Mă cam sperie această dihotomie clasic-contemporan. Dacă ne referim la contemporan prin prisma subiectelor, a dramaturgiei, atunci da, mă interesează. Uneori, formele „noi” de mizanscenă sunt de fapt pastișe. Rareori apare un vârf de originalitate autentică. Teatrul contemporan reflectă, inevitabil, hibele societății actuale: e hiper activ, e pâlpâitor și sufocant. E și de neevitat.

– Cum vă explicați faptul că teatrul pare să fie într-un moment foarte viu acum, cu spectacole sold-out și public tot mai prezent? Spune asta ceva despre noi?
– Cred că în perioada de după pandemie lumea a simțit nevoia revenirii în sălile de teatru, unde se poate avea o conexiune reală, directă.

M-ar bucura, totuși, să nu adâncim astfel și mai mult hăurile dintre noi. Sper ca spectacolele mele să ajungă la comunități cât mai diverse. Dacă trăim o „epocă a teatrului”, nu pot decât să fiu fericit.

– Apropo de spectacolele dumneavoastră., care sunt cele mai mari clișee pe care încercați să le evitați?
– Succesul garantat – cel mai mare clișeu. La cererea publicului – alt clișeu. Îmi place să fac pași în lateral, să explorez nerușinat și fără scuze. Există în mine lumi contradictorii, iar spectacolele mele le reflectă. Sunt „și așa și pe dincolo”.

„Libertatea e să-mi permit luxul iubirii”

– Și dacă ne întoarcem la societatea în care ne ducem existența, ce credeți că distruge cel mai mult un om: sărăcia, rușinea sau lipsa iubirii?
– Toate trei. Mai ales dacă vin la pachet. Tind să cred, totuși, că cea mai gravă e lipsa de iubire. De ce? Pentru că mușcă din suflet.

– Și, ce înseamnă libertatea pentru dumneavoastră astăzi?
– Libertatea înseamnă ca azi să-mi iau inima-n dinți și să-i spun unei persoane că o iubesc, că vreau să-i fie bine, chiar dacă nu vom fi niciodată împreună și că ce trăiesc acum mi-arată lipsa de logică a inimii. Libertatea e să-mi permit luxul iubirii.