INTERVIU „Y”, filmul românesc inspirat din tragedia orfelinatelor românești. „Nu suntem niciodată suficient de deranjați de lucruri ca ele să nu se mai repete”

„Luați bilete la filme românești, că ne chinuim rău cu toții”, spune  Maria Popistașu într-o postare pe contul ei de Facebook. Una dintre cele mai apreciate actrițe din peisajul românesc de film, cunoscută pentru roluri în producții precum „Marți, după Crăciun” (regia Radu Muntean), „Legături bolnăvicioase” (regia Tudor Giurgiu) sau „Taximetriști” (regia Bogdan Theodor Olteanu), alături de soțul ei, Alex Baciu, scenarist și co-scenarist al unor filme precum „Hârtia va fi albastră” (2006), „Boogie” (2008) sau „Întregalde” (2021), au lansat primul lungmetraj, scris și regizat împreună. 

„Y” este o poveste despre istoria unei familii din clasa de sus a României și fundamentul pe care stau privilegiile de care se bucură. „De când am început să ne gândim la film am spus că nu vrem să scriem o poveste cu happy end, iar eu mi-am dorit o protagonistă care să nu fie un personaj pozitiv”, spune Maria Popistașu în interviul pentru publicul HotNews. 

Un film despre privilegiu și vinovăție

Acțiunea o urmărește pe Olga Călărașu, pe tatăl ei și pe cele două surori ale sale, care cu toții duc o viață fără griji datorită averii bunicii Ileana, fostă avocată. „Moartea ei subită perturbă echilibrul familiei. Cea mai afectată este Olga, care poartă povara unei mărturisiri pe patul de moarte pe care i-a făcut-o bunica ei: dosarele de adopție internațională de care s-a ocupat după Revoluția Română sunt pline de neajunsuri și nu se știu prea multe despre soarta unor copii. Pentru a descoperi dovezi care ar putea curăţa numele Ileanei şi propria conştiinţă, Olga este nevoită să dezgroape trecutul şi să facă pace cu el”, scrie în sinopsis-ul oficial al filmului.

Filmat aproape exclusiv la interior, cu o distribuție aproape complet feminină (Ionel Mihăilescu, Nicoleta Hâncu, Ada Navrot, Ana Ciontea, Ecaterina Lupu, Delia Olga Mateescu, Edith Alibec, Bogdan Tudor, Ioan Bădeliță, Lara Bădeliță, Andrei Enoiu, Antonia Scutaru, Carol Ionescu) și o estetică impecabilă, care dă de înțeles opulența, dar și confortul în care-și duce existența familia Călărașu, filmul contrastează cu subiectul dur pe care-l pune pe masă, și anume cazurile adopțiilor de la începutul anilor 1990, care au avut loc în orfelinatele din România, unde copiii cu dizabilități sau probleme erau abandonați, din cauză că regimul comunist îi considera o povară socială și îi izola în instituții, în loc să sprijine familiile. 

În 1989, România avea oficial 100.000 de copii abandonați. În realitate, numărul era mult mai mare

Potrivit datelor oferite de Muzeul Abandonului, la începutul anilor ‘90, țările ex-comuniste aveau în grijă peste jumătate de milion de copii abandonați. În România se vorbea despre aproape 100.000 de copii abandonați în grija statului – atâția copii se aflau oficial în 1989 în registrele caselor de copii. În realitate, numărul lor era mult mai mare. Alți aproximativ 50.000 de copii nu erau nici măcar ai statului.

În acest context, titlu filmului, care se referă la un vin făcut din struguri care nu erau considerați suficient de buni pentru vinul principal, devine o metaforă pentru oamenii pe care societatea îi privește ca fiind „de mâna a doua” sau mai puțin demni de atenție și grijă. Mai mult, povestea include imagini dure cu acești copii abandonați, secvențe care fac parte din reportajul belgian „Les enfants de Ceaușescu”, regizat de Roger Beekmans, și disponibil integral pe Youtube. 

„Noi ne-am dorit un film care să pună întrebări la care noi suntem în măsură să răspundem doar până la un punct. Sunt oameni mult mai potriviți să răspundă la asta: sociologi, antropologi, filozofi etc.”, spun cei doi, referitor la cum se poate schimba societatea din România, dacă am înțelege cu adevărat ce s-a întâmplat în acele vremuri. 

„Y” a câștigat Premiului Zilele Filmului Românesc în cadrul TIFF 2026 și a intrat în cinematografe pe 26 iunie, unde mai poate fi văzut până la finalul lunii august, atât în București, cât și în țară.

„Am devenit o lume mai sensibilă, dar asta nu înseamnă că am devenit și o lume mai bună”

– Ați spus de mai multe ori că ideea filmului a pornit de la conceptul de „moștenire”, nu doar cea materială, ci și cea pe care o primim din istoria familiei și din alegerile generațiilor dinaintea noastră. În România, unde încă vorbim despre privilegii construite în comunism sau despre oameni care „o duc bine” și astăzi datorită trecutului lor, e „Y” o invitație de a ne uita mai lucid la istoria noastră și la privilegiile pe care le moștenim?
– Maria Popistașu și Alex Baciu: Y” este un film românesc pentru că despre lucrurile de aici ne pricepem noi să scriem cel mai bine. Dar, odată ce-ți pui problema propriei existențe ca un fel de bilet de loterie, povestea devine universală. Dacă eram belgieni, străbunica ar fi lucrat în Congo. Altfel, da, suntem români și ne uităm la scheletele pe care le ascunde în dulap societatea noastră. Poate că la noi este și mai interesant, pentru că privilegiul nu era atât de evident. Eram cu toții în 1989 o societate mai degrabă săracă. Goana cu care am încercat să recuperăm diferența materială, ne-a făcut și mai orbi la problemele celor încă și mai puțin norocoși decât noi.

– Imaginile din „orfelinatele groazei”, pe care le vedeam la televizor în anii 1990, au rămas undeva în trecutul nostru și, poate, mulți le-au uitat. Prin film, suntem obligați să le revedem cu ochii și cu maturitatea de acum. Cum a fost întâlnirea cu ele și ce ați ajuns să gândiți despre societatea noastră după documentarea pentru film?
– Maria Popistașu și Alex Baciu: Trebuie spus că imaginile sunt un fragment din începutul unui reportaj pentru televiziunea belgiană, realizat de Roger Beekmans, numit „Les enfants de Ceaușescu”, pe care noi l-am descoperit destul de repede când am început documentarea. 

Este, de altfel, disponibil integral pe YouTube. Știam încă de când am scris scenariul că o să vrem să arătăm imagini de arhivă, dar nu știam încă exact ce. Când am găsit reportajul, am fost siguri că ăsta e. 

Găsești acolo un amestec de imagini bulversante emoțional, dar și interviul cu una dintre îngrijitoare, care te șochează în alt mod. Sunt imagini care ne apropie cel mai mult de ipostaza de martor ocular, mizeria în care stau copiii pare să oglindească perfect mizeria morală la care ajunsese societatea. 

O să existe mereu întrebarea asta, odată ce avem astfel de imagini, ce facem cu ele și cum le putem integra într-o discuție pentru generațiile următoare? Pe noi ne-a mai șocat ceva, faptul că un astfel de reportaj era, la începutul anilor ’90, ceva ce se difuza la televizor fără restricție de vârstă. Singurul fel în care ne imaginăm că am evoluat este că astfel de imagini sunt acum accesibile doar publicului matur și doar precedate, probabil, de un avertisment de genul „atenție, urmează imagini cu puternic impact emoțional”. Am devenit, se pare, o lume mai sensibilă, dar asta nu înseamnă că am devenit și o lume mai bună.

„Nu suntem suficient de buni ca să fim personaje pozitive”

– Ați ales imaginile acelea și pentru că în ele apare asistenta aproape lipsită de empatie, care pare, într-un fel, și victima sistemului din care face parte. M-am gândit că desensibilizarea asta nu pare să fi dispărut odată cu acea perioadă: de la „orfelinatele groazei” am ajuns, peste decenii, la „azilele groazei”. Nu trageți concluzii în film, dar dacă ați așeza temele lui în România lui 2026, ce credeți că spun ele despre noi?
– Maria Popistașu și Alex Baciu: În lume, lucruri groaznice s-au mai întâmplat, se întâmplă și se vor mai întâmpla. Pentru noi nu e un film despre cum se produc lucrurile astea, ci despre cum reușim să trăim mai departe știind că ororile astea s-au produs. Poate inclusiv capacitatea noastră de negare, sau narcolepsia conștiințelor noastre, este răspunsul: nu suntem niciodată suficient de deranjați de lucruri ca ele să nu se mai repete.

– „Y” este populat de personaje complexe, privilegiate, care trăiesc într-o lume confortabilă și par să nu-și pună prea multe întrebări despre locul lor în ea. Olga m-a dus cu gândul la tinerii care au moștenit bani și statut și pentru care totul pare firesc. Într-o perioadă în care internetul e plin de imagini cu vieți perfecte și lux, cât de mult a fost filmul și o reflecție despre moralitatea privilegiului?
– Maria Popistașu și Alex Baciu: Zicem și noi ca Flaubert, „Madame Bovary c’est moi”. Noi ca autori ne considerăm, ca și majoritatea oamenilor din public, mult mai aproape de fericirea familiei Călărașu, decât de nenorocirea copiilor din orfelinate. E un licăr de speranță pentru personajul Olgăi, pentru că, pentru prima oară, conștiința ei se trezește. Dar cum, la final, ea decide să o adoarmă la loc, abia asta e o reflecție asupra noastră: nu suntem, cei mai mulți dintre noi, suficient de buni ca să fim personaje pozitive.

„Un film rămîne un film, nu poate ține locul unei educații solide”

– Olga e un personaj care poate irita: pare că are totul sub control, apoi are un moment de conștientizare, dar chiar și atunci îi e greu să renunțe la confortul și beneficiile pe care le are. Ați spus, într-un interviu trecut, că vă atașați de toate personajele dumneavoastră și le găsiți întotdeauna scuze. Care ar fi scuza pe care ați găsit-o Olgăi? Și, dincolo de ea, nu e și o oglindă pentru felul în care mulți dintre noi vrem să schimbăm ceva, dar ne oprim când schimbarea începe să ne coste?
– Maria Popistașu: De când am început să ne gândim la film am spus că nu vrem să scriem o poveste cu happy end, iar eu mi-am dorit o protagonistă care să nu fie un personaj pozitiv. 

Încerc, ca toți actorii, să înțeleg poziția personajelor pe care le joc, ca să pot să le joc, să înțeleg ce le mână în luptă, și am ales să cred că Olga este tulburată de dilema cu care se confruntă. 

Că face, din punctul ei de vedere, tot ce poate pentru a afla care este adevărul. Doar că Olga își trezește conștiința numai pentru o clipă, o lasă să preia foarte scurt controlul, apoi face tot posibilul să o adoarmă la loc. 

Și da, eu sunt o persoană mai degrabă pesimistă care crede că oamenii nu sunt dispuși să se disconforteze prea tare, că în realitate, nu există prea mulți eroi. Că încercăm să ne repliem rapid, să ne spunem că am făcut tot ce ne stă în putință, să ne întoarcem la confort atunci când ceva riscă să ne spargă bula de confort. Iar cînd sunt optimistă, sper că rana pe care o zgândăre conștiința se va cicatriza oribil, cheloid și persistent. O cicatrice care va refuza să devină invizibilă.

– V-ați dori ca „Y” să fie văzut și de generațiile foarte tinere? Dincolo de film, ca părinți, simțiți că sunt subiecte despre care copiii ar trebui să afle cât mai devreme, chiar dacă sunt incomode?
– Maria Popistașu și Alex Baciu: Filmul are prin natura lui calitatea că o să ne supraviețuiască. E greu de spus cînd își va găsi receptorul ideal. Altfel, sigur, ne dorim să fie văzut de cât mai multă lume și ne-am dori ca în posteritate el să își păstreze relevanța. Dar un film rămâne un film, nu poate ține locul unei educații solide.

„Ne-am dorit să creăm sentimentul de bule de confort, de univers închis”

– „Y” nu e un film moralizator și nici unul care își explică mesajele. Are o imagine foarte controlată, elegantă, iar tensiunea vine mai ales din dialoguri, gesturi și din ceea ce rămâne nespus. Cum ați gândit forma asta și de ce ați simțit că e cea mai potrivită pentru un subiect atât de greu?
– Maria Popistașu și Alex Baciu: Încă de la început am știut că vrem camera fixă, că ne dorim ca spectatorul să privească problemele aceste familii de la o aparentă distanță, ca și cum s-ar uita la un acvariu cu pești. De altfel, cu excepția unui singur cadru, este filmat doar în interioare și exteriorul pare mereu neliniștitor. Ne-am dorit să creăm sentimentul de bule de confort, de univers închis. Nu avem figurație și pare că familia asta este singură pe lume.

– Ați spus că n-a fost un film ușor de făcut. Care sunt cele mai mari provocări atunci când faci un film independent în România? Și cum schimbă lipsa unui buget generos felul în care iei decizii, de la scenariu până la filmare?
– Maria Popistașu și Alex Baciu: O provocare mare a fost să nu ne pierdem entuziasmul. Este un film la care am început să ne gândim în urmă cu 6 ani. Altfel, am avut noroc că producătoarea noastră ne-a fost alături, ne-a sprijinit și ne-a încurajat să nu facem compromisuri prea multe, astfel că filmul n-a suferit prea mult. A fost mai greu pentru noi. E greu fără bani, dar nu toate problemele pe care le ai în timpul unei producții se pot rezolva cu un buget mai mare. Cinemaul independent trăiește acest paradox.

„Nu cred că spectatorii sunt fragili”

– Maria, într-un status de Facebook recent spuneați că „poate ar trebui să începem să-l obișnuim pe spectator mai de mic cu genul ăsta de efort”, pentru că aveți impresia că îl tratăm ca pe un public prea fragil. Ce credeți că înțelegem greșit despre spectatorul român? Și de unde vine nevoia asta aproape reflexă de a judeca sau de a da un verdict despre un film românesc imediat ce apare?
– Maria Popistașu: Nu, nu cred că spectatorii sunt fragili. Nu prea știm cum arată spectatorul, pentru că despre el auzim păreri diametral opuse. Ba că i s-a micșorat attention span-ul și nu poate înghiți chestii mai lungi de 30 de secunde, ba că e de cursă lungă și poate face binging câte 6-7 ore, la un serial. Cred că există tot felul de statistici care îl descriu în foarte multe feluri. 

Cred că este normal ca el să judece, este normal să pună și el cinematografia în cutii etichetabile, de public, de autor, comedii, cu ciorbă etc. Poate că trebuie să oferim o infrastructură mai bună, atât publicului, cât și autorilor de cinema, să existe mai multe programe de educație vizuală, și să le oferim credit, și unora și celorlalți. Dar, mai ales, ocazia să se întâlnească.

– Și în final, legat de lipsa moralității din povestea „Y”, dar și de lumea în care trăim acum, ce vă sperie cel mai tare când priviți spre viitor și ce vă aduce speranță?
– Maria Popistașu și Alex Baciu: Noi suntem amândoi oameni deja bine înșurubați în vârsta a doua și descoperim că toți oamenii, pe măsură ce îmbătrânesc, deplâng declinul iremediabil al lumii. Dar, în același timp, suntem părinți și avem șansa să privim câteodată lumea și prin ochii copiilor noștri adolescenți. Este suficient entuziasm acolo, energie și dorință de a îndrepta lucrurile, încât să ne vaccineze de depresie și să ne determine și pe noi să sperăm.