Jurnal de cinefil: Million dollar journalist

Million dollar baby e o pelicula frumoasa dar trista, un film mai dur chiar decat Stirile de la ora 5 si cu toate acestea va rog sa va duceti sa-l vedeti. (E pe ecrane de o saptamana.)

In spiritul Jurnalului de cinefil, mi-ar fi foarte la indemana sa va arat astazi ca si noi avem tineri saraci care au incercat sa-si depaseasca conditia facand sport si, odata cu performanta, au sacrificat multe.

La prima vedere aceasta e tema filmului cu Clint Eastwood si Hilary Swank, dar dincolo de asta ar trebui sa fie remarcata aplicatia pe o tema pe care o invatam din scoala: importanta asumarii faptelor.

Fata din Million Dollar Baby ajunge celebra in lumea boxului dupa cum isi dorise, dar moare in urma unei lupte dure, acceptandu-si soarta cu o seninatate emotionanta.

In contextul evenimentelor ultime poate ca e frivol specificul Jurnalului de cinefil, adica prezentarea unei intamplari din realitate care sa pastreze din caracteristicile unui film. Dar imi asum comentariile dure de astazi si vorbesc despre cealalta fata a faptelor din evenimentele legate de rapirile jurnalistilor romani.

In intensa mediatizare a crizei ostaticilor romani, n-am vazut nici un interviu cu directorul de stiri de la Prima TV in care acesta sa-si recunoasca iresponsabilitatea si neprofesionalismul.

Inca nu si-a dat seama ca oamenii aceia au plecat intr-o zona de razboi total nepregatiti? Nimeni nu le-a facut un instructaj privind comportamentul pe care trebuie sa-l aiba in zona de conflict sau in caz de rapire.

Domnul Dan Dumitru ofteaza in fata camerelor de la televiziunile concurente, e patetic si spune ca se face totul pentru ca jurnalistii sa fie adusi acasa (desi pentru el a face totul e a imbraca un tricou cu chipurile colegilor!), dar uita sa faca mea culpa pentru ca, in dorinta de a avea un material senzational, a

uitat sa se asigure ca oamenii lui isi vor presta meseria in conditii de securitate si pregatiti pentru orice poate fi mai rau.

Mi-l si imaginez pe domnul Dumitru in urma cu mai bine de o saptamana, vesel nevoie mare pentru ca un sponsor s-a oferit sa plateasca transportul pana in Irak pentru jurnalistii sai.

Mi-l imaginez cum astepta interviurile cu autoritatile irakiene cu speranta ca va ridica din noroi jurnalul de stiri pe care-l administreaza.

Ca un jurnalist bun (cum se recomanda, caci functia pe care o are nu e dovada acestui aspect) domnul Dan Dumitru ar trebui sa stie ca un interviu cu premierul irakian poate fi aranjat prin Ambasada Romaniei la Bagdad.

Tot asa cum trebuie sa stie ca un „sponsor”, de orice culoare ar fi el, face o donatie urmarind ceva: de la imagine si pana la influenta.

Iar intermedierea unui interviu cu un prim ministru poate insemna porti deschise in doua directii: in guvernul ministrului (caci ii aduce beneficii de imagine), dar si la televiziunea sponsorizata (care, la o adica, poate fi mai ingaduitoare).

Prin urmare, excursia sponsorizata in Irak are mai multe valente decat arata domnul Dan Dumitru prin oftaturile sale.

Pe de alta parte, n-am vazut pana acum nici o reactie a directorului de la Romania Libera in care sa recunoasca si domnia sa ca a fost pe aratura.

Daca pana acum nici un jurnalist roman n-a „patit-o” in deplasarile din strainatate, nimeni nu a luat in calcul ca patronatele de presa mioritice nu respecta standardele internationale privind consilierea propriilor angajati.

Patronatul profita de materialele jurnalistilor care merg in zonele de conflict si are de castigat intotdeauna din audienta unui reportaj bun, dar spre deosebire de celelalte tari civilizate, jurnalistul roman nu e instruit la plecare si nici consiliat la intoarcere; e privit ca o oaie fara sentimente si fara emotii, o oaie pe

care n-are cum sa o afecteze ce face sau ce vede.

„De exemplu, agentiile mari nici nu-si mai lasa reporterii europeni, occidentali sa plece din hoteluri. Dumneavoastra ii vedeti la televizor, ei stau in hotel si au strigeri care aduna informatii si imagini.

Acesti stringeri sunt localnici, arabi, care pleaca, filmeaza, trimit caseta in redactiile improvizate din camere de hotel.” (Adelin Petrisor, Observator, 29 martie 2005)

Nici una din autoritatile statului (Ministerul Apararii, Guvernul, Presedintia) si nici un ONG nu s-a gandit sa convoace directorii canalelor media la o intalnire in care un consilier in comunicarea de criza sa explice care trebuie sa fie comportamentul presei, cat si cum sa spuna ca sa nu sperie populatia si

sa nu faca mai mult rau decat bine. In schimb au dat cu totii comunicate in care isi exprimau solidaritatea cu jurnalistii, cautand sa-si faca reclama pe seama conflictului.

In termeni publicitari, si Prima TV ar trebui sa castige din aceasta criza. Teoretic ar trebui sa fie prima sursa de informare, iar ratingurile postului ar trebui sa creasca, in medie, cu 1- 2 puncte.

Pana acum insa, stirile adevarate si informatiile complete in acest caz, le-am aflat de la Antena 1 (in cazul meu) sau de la Pro TV (dupa reperele altora). De unde se vede treaba, ca Prima TV isi merita locul de outsider al stirilor de televiziune.

Altfel, in goana dupa publicitate si ratinguri bune urmarim in aceste zile stiri de care ne e rusine. Si privind lamentarile si gafele de pe ecran, incepem sa ne gandim cam cat costa un jurnalist.

Unele patronate cred ca un jurnalist costa cat leafa pe care acesta o primeste lunar. Dar cuantificarea are mai multe aspecte. Eu, spre exemplu, nu dau doi bani pe reporterii de la Realitatea TV care au hartuit familiile jurnalistilor rapiti in dorinta de a avea o stire cat mai emotionanta.

(Mi-au adus aminte de reporterul Pro TV care acum cativa ani a sunat la usa unei femei si, cu camera de filmat deschisa, a anuntat-o moartea sotului, apoi fericit a difuzat materialul socant).

Daca Doamne fereste si reporterii acestia ar fi intr-un conflict asemanator, ar trebui sa ne aducem aminte ca sunt oameni ca sa negociem pentru ei, pentru ca in calitatea lor de jurnalisti nu au valoare.

Cat despre comentariile despre „abia cum ne dam seama ce riscanta e meseria de jurnalist”cred ca sunt patetice si idioate. Un jurnalist adevarat e ca fata din Million Dollar Baby: stie care sunt riscurile meseriei lui si si le asuma. Poate sa incaseze pumni, dar ar fi bine sa fie antrenat pentru asta.