Jurnal: Viata mea e un meeting-room (episodul 24)

La prima ora in redactie, pregatita sa intru la machiaj, gata echipata cu taiorasul glamorous, facut special pentru mine. Sunt vedeta! Ma rog, sunt pe-aproape. Ravaseam materialele cu care trebuia sa intru in direct la 12 si vorbeam putin cam isteric la telefon cu mama.

A nu stiu cata oara m-a visat rau! Sta non stop cu nasul in televizor si inregistreaza toate emisiunile mele cu un harb de video. Iar noaptea viseaza tampenii! M-am saturat! Ocupata fiind eu sa ii demontez mamei cosmarurile de pensionara speriata de ziua de maine, nu am fost pe faza de la inceput la ce se intampla in jur.

Aparent, totul era ca de obicei. Aceeasi viermuiala si rumoare de fiecare zi. Acum insa imi dau seama ca ceva era putred de-a binelea in Danemarca, iar eu, dusa cu capul nu altceva, nu am simtit. M-am invartit de colo, colo, am facut un scurt turneu la bufet, mi-am baut cafeaua cu o tipa maruntica si plina de vino-ncoa, am vorbit de una, alta, am fumat. Nimic unusual! Tot ca de obicei, am pornit-o cu un sfert de ora inainte de emisie catre machiaj.

M-am intors, mi-am luat hartiile, am intrat in studiou. Nu am sesizat nimic deosebit. Baiatul de la regia de studiou m-a cablat si, cu casca in ureche, m-am asezat la pupitrul stirilor. Rutina deja.

L-am auzit pe producator numarand in casca si Pac! am intrat in direct. Totul bine si frumos. Cu desfasuratorul in fata, m-am lansat in prezentarea stirilor. God! Ce vedeam pe prompter nu avea nici o legatura cu ce aveam in printuri.

Vocea din casca amutise cu totul. Am decis instantaneu. Renunt la printuri. Inca stapana pe mine am zambit larg in camera si am inceput sa turui de pe prompter. Am anuntat un material filmat, o conferinta de presa de la liberali si, supoare, a intrat un flimulet cu niste conducte sparte intr-un cartier bucurestean. Casca, tot moarta. Faceam semne disperate cu mana operatorului. Nimic! Imperturbabil, flacaul mestesca guma si se uita in tavan, asteptand sa auda in propria casca regia de studiou semnalandu-i intrarea in direct.

Am simtit ca mor si invii pentru a muri iarasi in chinuri groaznice! Disperata, am inceput sa ma balansez cu scaunul, intr-o tentativa sinucigasa de a atrage atentia celor din regie si am strigat. Nu-mi amintesc ce, dar daca ar fi sa ma iau dupa ce mi s-a povestit ulterior, exact cand spuneam o chestie de genul „cretinilor, nu merge casca”, au si intrat iarasi in direct, cu un prim plan cat casa pe mutra mea schimonosita de furie.

M-am prins ca sunt iar in emisie dupa beculetul rosu al camerei de filmat, pentru ca in continuare nu auzeam nimic, iar operatorul – un nenorocit! – nu m-a facut atenta. Prompterul a inceput sa mearga din ce in ce in ce mai repede. Randurile zburau prin fata ochilor mei cu viteza luminii si, in timp ce bodoganeam poticnit ce prindeam si eu din zece in zece, Pac! iar au bagat un reportaj. Cosmar. Am luat-o de la capat cu semnalizarea cu bratele, cu hartiile, cu ce aveam la indemana, uitandu-ma fix, cu o figura de film horror, la beculetul de pe camera.

Rosu! Cu ochii pe prompter, am inceput sa bolborosesc. Da, numai ca tura asta nemernicul mergea din ce in ce mai incet. Aproape ca textul statea pe loc. Citeam in acelasi ritm. S-a oprit. M-am blocat. Mi-au dat lacrimile. Mi se prelingeau fierbinti pe obraji, le simteam adunandu-se in barbie. Nu mai vedeam nimic in fata ochilor.„Anunta meteo si iesi”, am auzit o voce providentiala in casca. Era prea tarziu sa mai pot salva vreo aparenta, asa ca am executat comanda cu vocea gatuita si ochii umflati.

De cum am iesit, mi-am dat seama ca a fost lucratura. Colegii ma ignorau intr-un mod de-a dreptul suspect, iar tipa care imi editase materialele plecase mai devreme, fara sa spuna celorlalti unde si de ce. Am navalit in biroul Morocanosului. Nimeni. Am fugit la machiaj. Pe coridor, Roscata m-a privit cu un licar de triumf in ochii aia de vipera cu corn si exact cand sa intru la machiaj, a trecut pe langa mine razant asistenta lui Big Boss.

Cu o voce prefacuta mi-a spus ca Morocanosul este la Sefu’. „S-a intamplat ceva?” m-a intrebat ea plina de empatie, chipurile nestiind nimic „Ca te caut de nu stiu cand sa iti spun ca te asteapta si pe tine acolo”. Scarba! Parca nu stia de unde sa ma ia.

Citeste aici toate episoadele