La Craiova, un cersetor handicapat castiga mai bine decat seful statului

Religia si educatia ne-au impus sa ne ajutam aproapele atunci cand e in suferinta. Sa-i intindem o mana de ajutor si sa impartim cu el putinul nostru. Poate ar fi bine daca am invata sa ne si uitam la cersetorii care stau cu mana intinsa. De multe ori, ei sunt de zeci de ori mai bogati decat noi… O scena incredibila in plin centrul Craiovei.

Un tanar se aseaza pe trotuar langa o pustoaica „handicapata” si incepe s-o imite. Brusc, copila se ridica vioaie si repertoriul de cersetoare se transforma intr-un potpuriu de injuraturi: intrusul ii „strica vadul“. Din sortul fetei se revarsa banii castigati din „manca-ti-as, da-mi un ban, ca sunt oloaga!“.

Nu sunt monezi, sunt bancnote, una chiar de 50 de lei. Ii aduna si-i pune pe „caprarii“. O intreb cat a strans. Raspunsul ma amuteste (asta, dupa ce ma ameteste bine): o suta saptezeci si trei de lei. Pe o jumatate de zi, pentru ca imi spune ca nu sta la Unirea decat de cinci – sase ore. Fac o socoteala: 300 RON pe zi, 9.000 RON pe luna, 108.000 RON pe an.

Adica peste un miliard de lei vechi! Ceva mai mult decat seful statului! N-are mai mult de saisprezece ani. Nu e catusi de putin „oloaga“. Ci doar smechera. Isi strange catrafusele si o intreb, din nou, incotro se duce. Nu-mi spune, asa ca ma iau dupa ea. Ma plimba prin English Park, unde se opreste sa bea apa, stationeaza in fata Primariei, unde comunitarul ii da 50.000 de lei vechi.

E sambata si e omul mai darnic. Maria topaie de pe un picior pe altul si se admira, vreme de vreo cinci secunde, in vitrina cafenelei El Greco. Vreo jumatate de ora se opreste in Parcul Teatrului National, unde face naveta, mergand doar in genunchi, de la o banca la alta. Mai strange cateva sute de mii. Dupa ce termina de numarat banii, o zbugheste inapoi in English Park si repeta operatiunea.

Alergatura asta ma oboseste doar pe mine, nu si pe ea. Din cand in cand, se intoarce si intinde mana. „Imi dai ceva parai?“. Ii dau un leu. Se uita la bani, ii ia, apoi ii arunca pe jos, dracuind. Pe mine ma dracuie. O intreb ce nu-i convine. Zambeste tamp si scoate limba. „Proasta mai esti!“ imi arunca suav. N-o mai intreb de ce, fiindca imi dau seama.

Ce sa faca ea cu hartia mea de zece mii? Eu mi-as cumpara o paine cu ei. Ii spun lucrul acesta si imi intoarce spatele. Ma intreaba daca-mi este foame. Ii raspund ca nu. Imi inchipui ca se va duce sa-si cumpere parizer, ca doar e cersetoare, ce altceva ar putea sa manance? Dar ea nu-si cumpara parizer.

Intra intr-un restaurant, se aseaza la masa si comanda ciorba de burta, ceafa de porc cu salata de rosii si clatite. Bea si o bere. Cand mananca, e mai prietenoasa. Ma intreaba cu ce ma ocup. Ii spun ca scriu. Scrisori?“. Nu, nu scriu scrisori, ii spun, dar nu-i dau mai multe detalii. Ma tem ca, daca ar sti ca sunt ziarista, ar incepe sa injure in restaurant. Fata mananca, bea, plateste.

Ba mai mult, lasa si cinci lei ciubuc! Se intoarce la „servici“. Se aseaza pe trotuar, cu un picior sub fund (ca asa da bine in profesia asta) si, printre milogeli, are timp sa-mi spuna ca mai are doi frati, unul mai mare, altul mai mic, care practica aceeasi meserie. Zice ca Vasile si Bita sunt rusinosi, asa ca parintii le-au confectionat cartoane.

„Suntem muti si surzi, ajutati-ne, ca suntem orfani si n-avem ce manca! Sa va ajute Dumnezeu, daca ne ajutati!” Si sunt chiar surdo-muti?, intreb. „Ba, pe dracu’!“ I se dezleaga limba si-mi spune ca sta in Catargiu, la casa, ca pune bani la ciorap ca sa-si cumpere mobil, pentru ca actualul celular e cam vechi. O las pe trotuar, ca oricum are clienti.

Plec, nu inainte de a auzi un batranel: “Saraca fata, Doamne, ca necajita mai e! Stai, tata, sa-ti dau niste bani, ca am luat pensia…” Ma uit si eu la modelul telefonului meu si constat si eu, ca Maria, ca e cam vechi. Asa ca imi iau inima in dinti si imi indrept pasii spre Mercur. Nu apuc sa intru, pentru ca ma impiedic de o batranica atat de mica, incat nici nu o vazusem.

Sta in toiag, cocarjata, si nu pare sa aiba mai mult de 30 de kilograme. Si ea cerseste: „Sa v-ajute Maica Domnului, dati la baba un leu, sa-si ia si baba o paine!“ Chestia cu painea o inteleg, partea cu Preacurata, nu prea. O intreb de ce cerseste. Ea ma intreaba de ce o intreb, am nevoie de bani, cumva? N-am! Mamaie are, in schimb, limbarnita. Imi povesteste toata viata ei.

Are un baiat care are o vila si masina. Mamaie are si ea pensie. Nu inteleg de ce milogeste. Ma lamureste ea: ca sa mai castige un ban in plus. Si castiga? Castiga: intre 50 si 100 de lei pe zi, ca seara se odihneste.

Iar fac o socoteala: asta inseamna un venit de 1500 – 3000 de lei pe luna, mai mult decat leafa unui profesor de la tara, care mai face si naveta de banii astia! Si batranica din fata mea spune ca face naveta, dar nu cu rata, ci cu masina fiului sau. Cand odrasla e plecata cu afaceri, ma’mare se multumeste sa vina la cersit cu autobuzul nr. 2.

Are un teritoriu bine delimitat si aparat de politistii comunitari. La ultima treapta a scarilor de la magazinul Mercur. Femeia nu serveste masa in restaurant, ci la botul calului. La ora 13 fix, trimite un pusti sa-i cumpere mancare preparata din supermarketul Primavara. O musaca, o sarmaluta, doi – trei mititei, plus salata de ciuperci, ca n-are dinti si nu-i priesc castravetii. Asa spune ea.

Si-aduce aminte ca a mai aparut in ziar, la Gazeta de Sud. Asa ca ridica toiagul si ma ameninta: „Daca ma dai iar la jurnal, vin pe Campia Islaz si va sparg toate geamurile!“ Ii spun ca nu sunt de la Gazeta de Sud. Nu-i pasa. Are ce are cu ferestrele de pe Islaz. Treaba ei. Treaba mea, ca tot a inceput sa ploua cu cersetori, este sa mai caut. Nu caut mult.

Pe iarba si la umbra, in fata bisericii Sfantul Dumitru, gasesc o batrana tare amarata. Marita plange si se roaga de oameni sa-i dea si ei un ban, ca este infirma si nu-si poate misca picioarele. Parca imi vine si mie sa bocesc. Dar nu apuc sa vars vreo lacrima, fiindca babuta, vazand aparatul foto, se ridica brusc in picioare si-mi cere sa-i fac o poza.

„Stai sa ma aranjez un pic!“, zice. Isi indreapta spatele si basmaua, iar eu imi indrept gandurile spre un singur lucru: daca are unde sa locuiasca. „Nu mai am“, spune ea si se aseaza iar pe iarba. In sfarsit, o cersetoare craioveana, care n-are casa.

Iar ma emotionez, dar nici de data asta nu apuc sa plang: batrana imi spune, vaietandu-se, ca locuinta i-a fost luata de ape. Care apa, mamaie? Aia de la inundatii!, ma lamureste ea. Pai matale esti din Carna sau din Rast? Nu, din Craiova. Cand or fi fost asa inundatii rele la Craiova, nu pot spune. O intreb cum a putut o oloaga sa sara in sus cand a venit vorba de poza.

„Sfantul Dumitru a facut minunea!“, raspunde baba. Nu o prea cred pe batrana, insa ii multumesc sfantului pentru ca mi-a deschis ochii: n-o sa mai dau niciodata bani la cersetori. Mai bine ma duc in piata. Sa-mi iau cartofi. Nu mai iau. Fiindca ma impiedic iar. Tot de un cersetor, dar unul care canta de zor la un fluier. Nu inteleg ce interpreteaza, dar remarc un lucru.

Ca toata lumea se inghesuie sa-i arunce bani intr-o cutie de carton. Toiagul (si o pereche de carje care stau proptite strategic pe un stalp din spatele mosneagului) nu lipseste din peisaj. Ma apropii si ceea ce vad nu stiu daca ma irita sau ma amuza. Nea’ Mitica cu o mana tine fluierul, cu cealalta separa maruntisul din cutie de hartiile de cinci si zece lei.

Pe ultimele le indeasa bine in buzunar, pe primele le lasa la locul lor. Il intreb si pe el cat castiga la afacerea asta – ca incep sa cred ca nu-i afacere, e chiar industrie. „Putin, taica, putin.

Cam 300.000 pe zi, bine ca am pensia mai marisoara!“ L-as mai intreba ceva, dar colegul meu (art director, in timpul saptamanii, azi fotoreporter, ca e weekend si vrea sa se relaxeze) tocmai este agresat de un om de bine, care ii spune ca „n-are voie sa faca poze unui biet batran sarac“. Deschid gura sa-i spun ca lucrurile nu prea stau asa, dar nu mai apuc sa zic nimic.

Omului de bine tocmai i-a venit consoarta de la tarabe, cu o plasa mai mult goala decat plina: „Hai, Nelule, ca nu putui sa cumpar nimic. Scumpe toate, ale dracu’! Din somaju’ tau, nici ceapa nu mai pot sa iau!“ Ar putea sa se apuce de cersit, dar locurile din Craiova sunt deja ocupate. Si e mare bataie pe ele.