La revedere!

Se intampla uneori ca destinul sa iti aseze in fata optiunea de a face ceea ce spui ca ar trebui altii sa faca. Daca esti un om de onoare si poti intelege mersul lumii dupa Ecleziast, nu te poti deroba.

Am decis sa candidez la alegerile din toamna din partea PD-L intr-un colegiu uninominal din orasul meu natal, Ploiesti. Colegiul cuprinde cartierul in care m-am nascut, am copilarit, am trait primele varste ale tineretii si in care parintii mei locuiesc si acum.

Ideile mele despre felul in care se practica politica in Romania de azi, dar si despre ce ar trebui politicul sa livreze acestei Romanii sunt cunoscute celor care au avut bunavointa de a-mi citi randurile. Imi este imposibil sa refuz provocarea de a incerca sa transform in fapt gandurile si credintele mele politice. In plus, tentatia intoarcerii acasa pentru a servi comunitatea din care m-am ridicat este irezistibila.

Inteleg bine ca decizia de a intra in competitia politica ma plaseaza intr-o incompatibilitate morala cu postura de comentator in acest ziar. Spre deosebire de alte publicatii, Cotidianul nu amesteca politicienii cu comentatorii si comentatorii cu politicienii. Este bine ca e asa si asa trebuie sa fie. Sunt mandru ca am fost parte a Cotidianului in toti acesti ani. Plec melancolic de la cel mai bun ziar din Romania, iar comentariile politice pe care colegii mei de aici (unii dintre ei, buni prieteni) vor continua sa le publice vor fi extrem de pretioase pentru mine.

Cand am decis sa fac politica, mi-am urmat convingerea ca un om politic adevarat este acela care castiga alegeri. Baietii de pe la cabinete, numiti dupa criterii de cancelarie, ajunsi in functii dupa un algoritm politic sau unsi in scaune dupa poftele coteriilor de partid, au importanta lor, fara indoiala, dar nu se pot pretinde politicieni intr-o democratie. Vorba lor, chiar geniala sa fie, nu are greutatea politica a vorbei cuiva care a castigat, pe numele sau, zeci de mii de voturi. Nu judec acum daca e rau sau e bine ca este asa, spun doar ca asa stau lucrurile intr-o democratie.

Asadar am considerat ca nu exista cale mai adecvata spre politica decat aceea de a candida. Sigur ca, in alegeri, poti pierde sau poti castiga. Daca pierzi, trebuie sa te reorientezi. Daca castigi, ai datoria morala de a persista. Principalul motiv pentru care am luat decizia de a ma implica in lupta politica este ingrijorarea tot mai acuta pe care o simt cand vad ce se intampla.

In lectura mea, Romania se afla intr-un impas politic major, nu doar pentru ca avem o Constitutie asa cum avem, nu pentru ca avem un presedinte asa cum avem, un guvern precum acesta ori o opozitie de aceasta factura. Ci pentru ca politicienii nostri se zbat intr-o bezna morala si intelectuala de magnitudinea unei catastrofe nationale. Intru in arena pentru ca vreau sa aduc claritate in mijlocul nebuloasei.

Cand arde o casa, unii simt nevoia sa fuga, altii simt nevoia sa sara sa dea o mana de ajutor. Pesemne fac parte din a doua categorie. Spectacolul deprimant al politicii romanesti reclama, cred, implicare urgenta. Mai toti oamenii inteligenti din jurul meu se distanteaza de politica. Slava Domnului, Romania a ajuns la nivelul de dezvoltare economica si democratica in care destinele individuale depind tot mai putin de politic.

Doar binele public si destinul colectiv au mai ramas pe mana politicienilor. Iar destinul individual eliberat se traieste cu asemenea frenezie incat emanciparea totala de politica devine necesara. Mai mult, admit ca tine de minimul instinct igienic sa nu vrei sa ai de-a face cu oameni precum Mircea Geoana, Bogdan Olteanu sau Dan Voiculescu. Ii inteleg deplin pe cei care stau deoparte. As vrea si eu. Dar nu (mai) pot.

Cotidianul.