Lăsați drogații să vină la mine! / ODĂ DROGAȚILOR!
Dacă nu sunt oameni, ce sunt? Că nici animale nu vreți să fie. Câini și pisici, urși și inorogi sunt mai presus de ei. Ce sunt? Afară e frig, e ploaie și n-au niciodată destule droguri să le țină de cald. Drogații, unde să se ascundă? Dar tu i-ai făcut să trăiască acest calvar. Umplându-i de singurătate ca pe niște borcane cu varză murată. Dând cu prigoană și rău. Scuipând când îți ies în cale. Aurolaci, cerșetori, oamenii străzii. Sunt peste tot. Pe mine nu vreau să mă apere nimeni! Lăsați drogații să vină la mine! E adrenalină, e poveste, e Moș Crăciun, e lipsă de omenie, e eficiență, e corporate hate.
Unul s-a pișat în fața mea, în fața blocului meu.
Altul era la mine în scară. Erau vreo doi la Piața Unirii. Și li se dădea cu piciorul. “Drogatule!”. De ce? Nu știu nu ziceau nimic. Era unul, săracu’, în față la Universitate. “Bă, dă să mănânc!” Și m-a-ntrebat de ce-l dor încheieturile și de ce nu se poate mișca de durere.
Dar erau aseară în față la o crâșmă trei “luați” rău.
Și peste o oră le-a venit dilărul și i-a alimentat iar. Îi vedeam de peste gard, eram la crâșmă și beam. Dintr-un tufiș mi-a sărit în cale unul cu chiloții-n vine. N-a fost zi de la Dumnezeu să nu văd câte unu-doi “drogați”, oameni ai străzii cu praf pe la nas, sau tremurând că n-au ce băga în gură și-n venă.
Urâți ca dracul, puțind ca diavolii, îmbrăcați ca-n infern, vorbind în delir. Este clar că-s dezgustători.
Dar lăsați-i drogați să vină la mine! Este clar că sunt diferiți. Sunt în mii de feluri. Este clar că de oamenii străzii are grijă Dumnezeu, adică nimeni. Este clar că sunt diferiți în mii de feluri. Au o viață pe care nu mi-aș dori-o, dar la care mă gândesc de câte ori îi văd, îi simt. Fiindcă mi-e tare frică de cădere, de cădere din acest corcoduș care se cheamă o viață mai bună. Chiar și această frică de mine pare o discriminare, dar asta e. Lăsați drogații să vină la mine! Să-mi amintesc mereu cine sunt.
Catiușa Ivanov mi-a arătat cine sunt acești oameni:
Sunt copiii aurolacilor din 1990. „Sunt foștii copii ai străzii, din orfelinatele anilor 90, care au devenit adulți și care au devenit persoane fără adăpost adulte. Există o migrație internă din comunitățile foarte sărace ale României, care au emigrat în București pentru că au luat un job sezonier, apoi l-au pierdut și au rămas aici fiindcă găsesc mai multe resurse. Cu piața actuală a chiriilor, este foarte greu să plătești chiria chiar dacă ai un job. A treia categorie, este cea care există în toate orașele mari ale lumii, este cea a persoanelor fără adăpost cu probleme de natură psihiatrică, dependențe de alcool/droguri. Sunt tineri care au o familie, prieteni, încep să consume și mai devreme sau mai târziu ajung în stradă, pentru că nimeni nu îi mai acceptă.”
Singurul lor Dumnezeu este drogul.
Substanțe ieftine și groaznic de periculoase. Dar care-s la îndemână și le sunt paradisuri artificiale. Rețeta lor de succes este asta. Fac rost de 10 lei ziua, seara dau 10 lei pe droguri. Peste zi primesc mâncare de pe la miloși, un covrig, niște mâncare aruncată în tomberoane. Rețeta asta de succes le ține de cald, le ține de bine. Dar nu toți au succes. starea lor naturală este mersul, căutarea. Iar acum îi spală ploaia, sunt mai curați ca oricând.
Am fost ca ei 5 minute, habar n-am cât.
Eram amețit, supărat rău, ș-o piatră din caldarâm mi-a pus piedică. Zăceam pe stradă în propriile zemuri. Și m-am trezit cu niște mâini prin subsuoară, pe la colăcei, pe la buzunare. Și ochi mici de viezure mă ardeau pe față. Am crezut că-i cineva drag. Nu, nu, era un “drogat”, mă căuta de mărunțiș. Și m-am panicat atâta încât am împietrit. Mă căuta omul temeinic. M-a luat de 3 ori la căutat. Ce grabă avea? Și uite-l, înjurându-mă! Nu eram bun de nimic. Cardul și rucsacul mi le uitasem la crâșma unde fusesem. Eram ca el, mai rău ca el într-o clipă. Și s-a pișat pe mine.
Că eram bun de stâlp, de tufiș.
Au o viață pe care nu mi-aș dori-o, dar la care mă gândesc de câte ori îi văd, îi simt. Fiindcă mi-e tare frică de cădere, de cădere din acest corcoduș care se cheamă o viață mai bună.
Nu vă dați seama cât de ușor se cade din corcoduș. Te sapă prietenul, te urăște mama și tata, te frustrează că n-ai destui creveți, ți se pierd mințile că nu-s cauciuc, te ia singurătatea, te halește depresia. Nu-nțelegem deloc acest corcoduș. Nu vrem să vedem cât de ușor se cade din el.
Lăsați drogații să vină la mine!
Nu știu ce să le fac, le iau covrigi din câți bani am, le dau un ceai din câți bani am, le dau bani să-și ia ce vor ei. „Nenea nu-mi iau droguri, nenea!” Și nu-mi pasă ce-și iau. Și le ascult poveștile pierzaniei.
Ei trăiesc viața cum niciunul dintre noi. Adrenalină. Droguri. Paradisuri artificiale. Odă drogaților! Oamenilor străzii odă!
DIN ACEEAȘI SERIE DE mic SCANDAL CITEȘTE ȘI:
Ne-am încăierat de la capacul de apă îmbuteliată. SGR-ul mamelor lor! / Pe mine cine mă apără?
PIN-ul UBER m-a “spart” la gură.
INTERVIURILE HotNews.ro