Mai bine ca l-am impuscat

Am scris recent in acest spatiu o recenzie la cartea lui Julian Barnes, ”Scrisori din Londra”. Editura Nemira scoate o intreaga serie de carti de acelasi autor, am numarat nu mai putin de opt. Mi s-a lipit de mina romanul ”Porcul spinos”, o excelenta proza politica, unde am recunoscut sarcasmul si verva lui Barnes.

Subiectul romanului este simplu: in una din tarile acelea din Est, unde visul egalitar s-a prabusit, o natiune confuza isi judeca fostul dictator. Nu, nu este vorba despre Romania, cum ne devine clar inca de la inceput, cind batrinul dictator Petkanov se intreaba daca il vor impusca ca pe Nicolae, prietenul sau.

Nu se spune clar in roman, numele sint schimbate, dar pretextul cartii este procesul lui Todor Jivkov, dictatorul mai cumsecade, la televiziunea caruia ne uitam cind eram mici.

Asadar, bulgarii au ratat sansa sa termine rapid povestea. Cind ai o revolutie pasnica si cind Partidul Comunist isi demite de unul singur conducatorul, parca nu se face sa-l pui la zid si sa-l impusti. Dar ce sa faca acum cu el?

De aici tensiunea si dilema romanului: acest om a condus zeci de ani tara. Potrivit Constitutiei, ce decidea el era lege, cum poti sa-l acuzi de ilegalitati? Barnes scrie in cheie ironica, cu umor englezesc, un roman serios despre limitele justitiei umane.

Principalele personaje sint dictatorul insusi si noul procuror general al republicii, care incepe idealist si termina ceva mai sifonat de realitate.

Procesul dictatorului devine in roman povestea vie a limitelor justitiei. Vocea strazii (reprezentata de autor din niste anonimi despre care nu stim nimic, cu exceptia numelor, dar care comenteaza din off tot procesul) cere judecarea pentru crime, pentru conturi in strainatate, pentru lagare de detentie si munca fortata.

Dar procurorul vine cu acuzatii de genul: si-a insusit pe nedrept drepturi de autor pentru cartile sale de discursuri si a repartizat unui actor de curte un apartament cu mai multe camere decit ar fi avut dreptul. In acest registru minor, Barnes isi coboara treptat personajele de la scena istoriei la confruntari marunte.

Ce nu stia el in 1992 cind a scris acest roman e ca Jivkov a fost achitat ulterior de catre Curtea Suprema a Bulgariei, deci a murit nevinovat din punct de vedere juridic. Am putea spune ca realitatea a scris finalul adevarat al acestei carti.

Impresioneaza in roman secventele cind vocea povestitorului devine vocea dictatorului. Capitole intregi spun povestea din perspectiva lui Petkanov (Jivkov). Lumea lui se prabuseste, la propriu: lumea socialista. El ramine tot comunist, este convins ca e judecat de burghezii intorsi la putere, pentru crima de a fi comunist. Dar comunismul tot va invinge in final.

El si-a pastrat credinta. Tara lui a fost un model de socialism, cel mai fidel aliat la Uniunii Sovietice, pina sa inceapa tradarile si slabiciunile. Cit de puternici au putut fi cu doar atit de putin timp in urma, cit de uniti. Cit de respectati si cit de temuti, de intreaga lume (…).

Si acum, uita-te la ei. Erich a fugit la Moscova si s-a ascuns ca un sobolan la ambasada chiliana, in asteptarea unui avion spre Coreea de Nord. Kadar, mort dupa tradarea deschiderii frontierelor: intr-un ungur nu puteai sa te increzi niciodata.

Husak, mort si el, doborit de un cancer, cerind ca un preot in sutana sa-i slujeasca la capatii, infrint de un scriitoras pe care ar fi trebuit sa-l infunde in inchisoare pe viata. Jaruzelski nu a fost la inaltime, s-a dat de cealalta parte, spunind ca a inceput sa creada in capitalism.

Ceausescu, el macar a cazut in lupta, daca fuga si plutonul de executie se pot considera lupta.

Mereu a fost un miel turbat, Nicolae, mereu juca sa cistige potul cel mare, cind de o parte, cind de alta, asa a refuzat sa se alature actiunii fraterne din 1968; dar el, cel putin, avea o urma de coloana vertebrala si a incercat sa tina ordinea pina la capat.

Si, pe urma, lucrul cel mai prost, a aparut nataraul ala neputincios de la Kremlin, care arata de parca i se usurase o pasare in cap, care a intrat intr-un duel de publicitate cu Reagan. Va rog sa imi permiteti sa mai renunt la citeva rachete SS-20, dar puteti sa ma puneti pe coperta revistei Time? Omul Anului. Mai bine Femeia Anului. (pg. 105 – 106)

Acum mizerabilii de capitalisti si curvele din jurnalism varsa calomniile despre ”prabusirea inevitabila a comunismului” si ”contradictiile inerente ale sistemului”, zimbind de sus, in vreme ce sterpelesc chiar frazele care vizau de atita vreme – si inca mai vizeaza – capitalismul.

Citise despre un economist burghez, Fischer, care pretindea ca ”prabusirea comunismului reprezinta un proces de noua purificare a capitalismului”. Mai vorbim noi, Herr Fischer. Pentru un scurt moment istoric, vechiului sistem i se permitea sa faca un ultim si marunt salt in balta lui murdara, plina cu broaste.

Apoi, inca inevitabil, spiritul socialismului se va scutura din nou si, in urmatorul nostru salt, ii vom strivi pe capitalisti in noroi, pina cind isi vor da ultima suflare, sub cizmele noastre. (pg. 149 – 150)

Barnes reuseste performanta de a se transpune in mintea unui om care este imun la schimbare. Pentru care lumea e mereu aceeasi. El a facut bine pentru popor, poporul l-a iubit, hidrele burgheze au conspirat impotriva sa. Un asemenea om nu poate fi judecat de justitia normala. El a facut legile. Legile erau strimbe. Nu-l poti judeca dupa legile sale.

Atunci care este solutia? Nu stiu. Stiu doar ca executia din decembrie 1989 ne-a scutit de un Ceausescu care ar fi trait printre noi, convins ca a fost iubit de popor, ca a facut numai bine. Probabil acum ar fi fost senator PRM si invitat regulat la OTV. Justitia sa nu i-ar fi facut nimic.

In fond, justitia ii da inapoi averea lui Valentin Ceausescu. Taranii impuscati legal de Ceausescu in anii 1950 (in Vrancea) pentru ca se opuneau colectivizarii nu au avut acces la justitie. Cu asta am ramas eu din cartea lui Barnes: justitia nu este pentru dictatori, mai bine ca l-am impuscat.

Am gresit doar ca am mimat justitia prin acea parodie de proces. Nu merita nici macar atit.