Miniștrii din Guvernul Bolojan nu trebuie să se ducă la televizor ca să explice reforma, ci să se ducă acasă

„Statul de drept român începe să moară atunci când încălcarea regulilor devine acceptabilă dacă este făcută de oamenii «noștri»”, spune profesoara de științe politice Alina Mungiu Pippidi într-o opinie pentru HotNews. Care sunt exemplele pe care le oferă.

• „Reformiștii nu mai par reformiști. Armata și Ministerul de Interne par vulnerabile nu doar în fața amenințărilor externe, ci și în fața jocurilor de putere interne”
• „Pro-europenii se tem că vin fasciștii la putere, dar temeliile le săpă chiar ei”.  

Nu discutăm astăzi despre o posibilă încălcare a statului de drept în țara noastră membră UE și aspirantă la OCDE. Discutăm despre una aflată în desfășurare.

Definiția cea mai simplă a statului de drept este că guvernarea respectă reguli care îi sunt anterioare. Nu le schimbă când îi devin incomode și nu le ignoră, uneori cu anii.

Or, exact asta se întâmplă astăzi în România.

Ordonanța de urgență nr. 38/2026 a fost emisă de guvernul Bolojan și publicată în Monitorul Oficial după căderea Guvernului. Constituția este limpede. 

Articolul 110 prevede că „Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate” și poate îndeplini numai actele necesare administrării treburilor publice până la depunerea jurământului de către noul guvern. Există și jurisprudență constituțională în același sens.

Prin urmare, Guvernul Bolojan nu are competența de a legifera prin ordonanțe și nici de a opera schimbări instituționale majore. Un guvern demis nu schimbă regulile jocului și nici oamenii din funcțiile-cheie, Tarom sau altă parte. El asigură continuitatea administrării până la instalarea succesorilor. Ministrul reformei nu mai are ce căuta, că reforma nu e administrare. Trebuie să se ducă acasă, nu la televiziuni să explice reforma. 

12 Hotărâri de Guvern, deja contestate. Și se vor mai aduna

Sorin Grindeanu a sesizat Curtea Constituțională cu privire la OUG 38/2026, emisă într-un domeniu aflat deja pe rolul Parlamentului. Curtea Constituțională pare să nu mai dorească să scoată castanele din foc pentru clasa politică și a amânat pronunțarea până la sfârșitul lunii septembrie. 

De atunci, PSD a mai anunțat contestarea a 12 hotărâri de guvern și a sesizat Curtea de Apel București, susținând că toate urmează același tipar: un guvern demis își depășește competențele, ignoră avize obligatorii și exercită atribuții normative ample după retragerea încrederii Parlamentului. Până la un nou guvern, se vor mai aduna.

Nu este nevoie de o decizie a vreunei Curți pentru a înțelege problema.

Ordinea constituțională, „tratată ca un detaliu”

Poți considera că Grindeanu a greșit grav depunând moțiunea. Poți considera că Nicușor Dan ar fi putut evita și media mai bine conflictul politic. Toate acestea sunt opinii politice legitime.

Încălcarea limitelor constituționale ale unui guvern demis nu mai este însă o opinie. Este o problemă de stat de drept. Care se adaugă unor probleme de fond, adunate de ani de zile. 

Rapoartele anuale ale serviciilor secrete către parlament nu mai sunt publice, și Curtea de Conturi (sau altcineva) nu are nici un control asupra bugetelor mereu în creștere ale acestor instituții. Președintele statului a spus recent că lipsa controlului civil asupra serviciilor secrete nu e o problemă și apare în fotografii cu generalul Pahonțu la mese cu oameni politici, plănuind viitoarea coaliție guvernamentală.

Cu toate acestea, dezbaterea publică este ocupată aproape exclusiv de dispute politice, în timp ce fundamentul ordinii constituționale este tratat ca un detaliu. Actele și demiterile vor fi contestate în instanță, nu doar de PSD, ci de toți cei care suferă efectele lor. 

Viitoare anchete, când puterea se va schimba, vor scoate la lumină sursele  de finanțare a publicității pro-Guvern (și anti PSD, și președinte Nicușor Dan) de după căderea guvernului. Dacă un asemenea lucru s-ar fi întâmplat în timpul unui guvern PSD, cei care astăzi participă intens ar fi cerut dosare penale înainte de apusul soarelui.

Ce se întâmplă în Justiție

În același timp, se vorbește obsesiv despre faptul că justiția ar reprezenta marea problemă a democrației românești. Ciudat, pentru că justiția înseamnă mii de judecători independenți, cu opinii diferite, în timp ce adevăratul centru de putere este executivul (adică guvernul și președinția),  cu procurorii și serviciile secrete din subordine. Iar exact în această perioadă apar dosare greu de imaginat, deschise împotriva unor persoane care ocupă poziții cheie în stat.

Este greu să nu observi că astfel de anchete pot produce exact efectul politic dorit: înlocuirea unor oficiali puternici, precum Raed Arafat (acuzat pentru, practic, nimic, și nu e prima dată) sau șeful Statului Major al Apărării, cu persoane mai puțin autonome.

Apogeul absurdului este urmărirea penală a șefului Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad, pentru că i-ar fi solicitat altui general suplimentarea locurilor bugetate la Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport ca să ajute pe cineva plasat ,mai jos pe listă să intre. E acuzat de complicitate la uzurparea funcției (!!!).

O asemenea acuzație ilustrează perfect motivul pentru care Olanda și Germania au insistat, în negocierile Directivei europene anticorupție, asupra eliminării criminalizării oricărei forme de abuz în serviciu. Nu pentru a proteja corupția, ci pentru a împiedica transformarea ei într-un instrument de reglare politică a conturilor. 

Cazurile Fritz și Ciucu 

Ni se spune permanent să nu destabilizăm România.

Dar ce poate destabiliza mai mult un stat decât folosirea dreptului penal împotriva șefului Armatei pentru acuzații care, într-o democrație consolidată, ar fi cel mult subiectul unei dispute administrative?

Presa apropiată puterii s-a concentrat aproape exclusiv asupra cazurilor Fritz și Ciucu. Dar Dominic Fritz a pierdut definitiv procesul cu ANI. În cazul lui Ciprian Ciucu, motivarea instanței arată că există temei, chiar dacă el are probabil  dreptate când spune că, dacă nu ar fi ajuns atât de sus în politică, probabil nimeni nu s-ar fi grăbit să îl caute, într-o lume în care corupția e așa de răspândită. 

S-a ajuns ca oameni aflați în asemenea situații să refuze să demisioneze și să expună instituțiile pe care le conduc unor vulnerabilități viitoare. 

Ne interesează numai să câștige ”ai noștri”

Reformiștii nu mai par reformiști. Armata și Ministerul de Interne par vulnerabile nu doar în fața amenințărilor externe, ci și în fața jocurilor de putere interne. 

Curtea Constituțională, demonizată ani la rând prin campanii de kompromat pentru că a rămas unul dintre puținele obstacole în calea controlului politic asupra justiției, este astăzi chemată din nou să rezolve ceea ce politicienii au stricat.  

Statul de drept începe să moară atunci când încălcarea regulilor devine acceptabilă dacă este făcută de oamenii „noștri”.

Iar acesta este, poate, cel mai îngrijorător lucru din România de astăzi: că bătălia împotriva statului de drept nu mai este purtată de adversarii declarați ai reformei, ci chiar de cei care și-au construit întreaga legitimitate politică în numele ei. 

Iar publicul e atât de polarizat, că nimănui nu îi pasă de statul de drept sau democrație- ne interesează numai să câștige ”ai noștri”. Pro-europenii se tem că vin fasciștii la putere, dar temeliile le săpă chiar ei.