Marin Dricaru’ – ajutorul de nadejde al doamnei cu coasa

Incetinit de cei peste 70 de ani pe care ii are, Marin “Dricarul” nu va mai avea voie sa-si practice meseria. O cer europenii. O meserie mostenita din bunici, facuta pe un dric vienez adus in Romania la foarte scurt timp dupa revolutia de la 1848.

Nea Marin si-a mostenit meseria de la tata si bunic. E in familia lor de-acum doua secole. Bunicul a adus trei dricuri de la Viena, opere de arta, maiestuoase, infricosatoare, prezente impunatoare si stranii chiar si pentru cei ce detin elixirul tineretii.

Erau doua negre si celalt.

“Celalat era alb, ca pentru tineret. Pentru copilasii nevinovati” spune batranul dricar.

Dricul alb le-a fost furat pe la 1950. L-au cautat in toata tara, prin toate satele, au adunat informatii de pe la toti hotii si golanii Bucurestiului.

Era o frumusete de dric. Alb, mare cu ingeri de doi metri inaltime sculptati pe fiecare colt. Nimic. Dupa cativa ani a gasit tata un inger in atelierul unui fierar de pe Lujerului. Il vanduse un tigan si asta l-a pus pe foc. N-am mai mers nici la politie, nici nicaieri. Asta e. Noi n-am fost rai de paguba niciodata. – Marin Dricaru’ despre furtul dricului de copii

De la mobila la morti

Batranul n-a vrut sa auda de meseria de dricar la inceput. A lucrat la “comunisti”, facand mobila.

“Apoi s-a imbolnavit tata si m-a rugat sa nu vand caii pana moare. S-a chinuit sapte ani la pat. La inceput venea lumea la poarta sa ma cheme, dar nu vroiam. Pana la urma m-am apucat de meserie, dar tot nu era bine.”

De ce? Plangea Nea marin la ingroparea necunoscutilor de se prapadea.

“Mai ales la tigani nu rezisti. Cand incepe fanfara si lautarii nu esti om daca nu plangi. Dar m-am mai linistit dupa ce m-a certat preotul din cartier. A zis ca daca nu ma potoloesc mor de inima rea. Si m-am potolit”.

Birocratii si dricurile

Meseria batranului cioclu a atras interdictii si restrictii de la toate regimurile care s-au perindat.

Intai a fost domnul Stalin. I s-a nazarit lui intr-o zi si a dat ordin sa ne interzica. Apoi, dupa o vreme, am putut lucra liberi pana intr-o alta zi, cand nu ne-au mai vrut comunistii. Acum sunt europenii. Dar nu-i nimic, ca pe toti i-am dus la groapa, si cred ca o sa-i duc si de acum incolo – rade cinic batranul dricar

Caratul mortilor era afacere buna pe vremuri. Numai impozitul pe an era cat o Daciei, din ce spune batranul.

“Dadeam an de an cel putin 80.000 de lei impozit. Acum ma mai scot cu tiganii astia florari. Cand aude lumea de dric, zice ca e scump. Mai sunt cate unii care zic in stanga si-n dreapta ca iau cate zece milioane pe inmormantare”, se lamenteaza omul.

Incepand cu 2007, Nea Marin a fost informat ca nu va mai avea voie sa iasa cu calul si camionul in oras. „Ordin de la europeni”.

Am si io prieteni in alte tari si nicaieri nu e asa. Uite, un nepot d’al meu sta in Viena de 20 de ani si zice ca acolo caleasca e sfanta. La noi nu mai e voie, ca face calul murdarie pe bulevard”

Soferii bucuresteni si dricul lui Nea Marin

Una din marile probleme ale cioclului e traficul din Bucuresti. Ii sperie caii, nu-i dau prioritate, intr-un cuvant nu respecta mortul. Caii sunt cei mai importanti in tot angrenajul moarte-morga-priveghi-groapa. Cel putin asa zice Nea Marin.

“Astia de-i am acum sunt cai buni. Stiu meserie. Am patit belele mari cu alti cai: se speriau de masini, de fanfara, ii apucau dracii si fugeau cu dricu dupa ei. Mai cadea cosciugu’, mai se rupea o roata… Calu trebe sa stie meserie la dric”.

Locuieste pe strada Invingatorilor. Pana acum toti de pe acolo sunt ramasi in cursa. Pe nici unul nu i-a dus la groapa. O fi strada, o fi soarta, numeni n-a avut nevoie de Nea Marin’. Si pe masura ce ies mai multe antibiotice, mosul de piatra castiga mai bine.

Daca va intrebati de ce nu exista nici o fotografie cu batranul dricar, raspunsul e simplu: nu a vrut nici in ruptul capului. „Aduce ghinion”, spune Marin Dricaru’. Si probabil ca stie el ce stie…