Mineriadele vazute dinspre celalalt capat al bitei

In cea mai importanta parte a cartii, autorul urmareste cronologic mineriadele din 1990, 1991 si 1999, ca si alte greve sindicale din Valea Jiului care nu au apucat sa se transforme in mineriade. Totul este impanat cu citate din presa vremii, cu declaratii ale actorilor implicati si, cel mai interesant, cu amintiri ale unor participanti la mineriade.

Interviurile cu mineri sint cea mai interesanta parte a cartii, pentru ca despre istoria oficiala s-a mai publicat si scris in Romania. Era nevoie de o analiza explicativa dinspre cealalta parte a bitei, iar Alin Rus reuseste acest lucru.

Amintirile minerilor sint remarcabile pentru intelegerea acelor fenomene. Ele spulbera mitul mineriadelor ca miscare pur spontana, fara a inlatura ideea ca manipularea a venit pe fondul unei disponibilitati sociale spre violenta si apropiere de FSN.

Atunci (in ianuarie 1990) eram chiar la baie, ma schimbam ca sa intru in sut… Cind a aparut un tip pe care nu il cunosc, nu l-am vazut niciodata la mina Paroseni, desi lucrez de atita timp acolo… Era imbracat de sut si a inceput sa zica : “Ba, baieti, ce facem, nu mergem si noi, hai sa mergem si noi, ca uite ne asteapta autobuzele”.
Stia aceasta, ca ne asteapta autobuzele pentru ca probabil era unul dintre organizatori. Pe acest om nu l-am mai vazut apoi decit la Bucuresti la amindoua mineriadele (ianuarie si februarie 1990). La cuvintele lui reactia ortacilor si a mea chiar a fost umilitoare cind privesc acum retrospectiv.
Am fost luat de valul evenimentelor si fiind foarte indignat de ceea ce se intimpla acolo, la Bucuresti, am si hotarit sa plecam imediat” – pg. 51 (fost electrician, actual lider sindical)

Din aceste amintiri apar frinturi remarcabile de memorie sociala si microrepere culturale. As cita doar urmatoarea scena in care un miner cade pe spatiul verde din fata Guvernului si este calcat in picioare de ortaci. Ajunge deci destul de sifonat la Vulcan unde:

Am coborit la statie unde ne-a lasat autobuzul. Dar, nu stiam cum sa fac ca sa ajung cit mai repede acasa. Aveam eu salopetele pe mine, dar eram tot numai pamint galben si doar vecinii ma stiau ca nu sint betiv, sa fi cazut nu stiu pe unde. Asa ca am luat-o printre blocuri ca sa nu ma vada nimeni si nici macar nu am intrat pe scara din fata a blocului. – pg. 56 – 57 (fost vagonetar, disponibilizat in 1997).

Scena este relevanta pentru omul desprins de masa si reintors in spatiul social comun, unde reapare rusinea. Tocmai participase, chiar daca cu stringere de inima, la luarea cu asalt a Guvernului, dar este rusinat ca l-ar putea confunda vecinii cu un betiv cazut in sant.

Bun cunoscator al realitatii din Valea Jiului (a lucrat el insusi ca electrician subteran timp de doi ani, dupa revolutie), Rus reuseste sa explice convingator de ce mediul mineresc este unul special. Cea mai buna demonstratie a cartii este cea despre structura de tip militar a organizarii muncii in minerit.

De la directori si ingineri in jos, fiecare raspunde de cineva, strucutura este foarte limpede, fiecare om face parte dintr-un grup bine stabilit. De ce? Pentru ca minerii trebuie sa fie numarati la intrare si la iesire din mina, pentru a se putea da rapid semnalul de alarma daca lipseste cineva, explica Rus.

Asa se face ca in unele amintiri ale minerilor vedem maistri cu fisele de pontaj in Piata Victoriei. Structura functiona automat, oamenii erau pontati, fie ca erau in mina sau la mineriada.

Pe linga exemple crunte de barbarie ale minerilor, sint si amintiri ale rezistentei individuale in fata masei si a manipularii. Un lider sindical care spune ca a ajuns aproape luat pe sus la Bucuresti isi aminteste:

In timp ce mincam a venit o masina, o raba, si toti minerii de linga mine s-au urcat in ea. In momentul acela m-am simtit groaznic de prost fiindca ei venisera cu mine si se duceau acum cu te miri cine. M-am simtit de-a dreptul parasit. I-am intrebat ce fac si unde se duc. Dar soferul masinii care a venit mi-a zis: “Lasa, ca-i duc in Ferentari”.
Si atunci le-am zis la ortacii mei: “Bai, daca la voi acasa ar veni cineva sa intre peste voi in casa cum v-ati simti? V-ar cadea bine? Atunci ei m-au inteles si s-au dat jos cu totii, iar masina s-a mutat la alt grup (…).

Cei care s-au dus cu acea raba nu pot sa stiu ce au facut de fapt, fiindca n-am fost, dar la intoarcere am aflat ca dintre cei care s-au dus au venit inapoi cu obiecte de valoare, chiar cu televizoare color si casetofoane. Iar acum, ceilalti care au stat cu mine, imi reprosau ca uite, ei nu s-au dus si iata ce ocazie au pierdut.
Lozinca pentru care se mergea acolo era aceea de a face ordine la bisnitari” – pg. 151- 152 (fost lider sindical, retras la pensie dupa un conflict cu Miron Cozma in 1991)

Din toata acea viltoare si printre barbaria prezenta la tot pasul, amintirile cad din cind in cind pe aspectele hilare:

“Dupa ce ne-am uitat la meci, fiecare pe unde am putut, ne-am reintors la Sala Polivalenta. Acolo erau niste draperii mari din plus, portocalii. Ei bine, draperiile alea le-au luat luat minerii, le-au taiat si au facut din ele obiele pentru cizme. Toti aveau obiele portocalii in picioare.

Apoi, ca sa nu ne plictisim, ni s-au bagat niste filme la video-proiector: Lupul singuratic, cu Chuck Norris, apoi inca un film… dupa care toti minerii de acolo din sala au inceput sa strige: “Porno! Porno! Porno!…” Toti vroiau filme porno. Dar de unde sa bage aia filme porno ca nu aveau. – pg. 158

Acelasi fost miner, actual lider sindical, reuseste sa faca un flash-back aproape proustian dintr-o secventa violenta:

Am vazut cum un miner, un nenorocit, i-a tras la o femeie trei-patru bucati cu un furtun din acela pe tot spatele. A facut-o franjuri, stii ce-i aia? De mi-e groaza si cind imi amintesc.
A fost ceva inuman! Am vazut si faze de aproape, cind altii au fost loviti cu pumnul… si am putut sa citesc reactia aceea a omului, crisparea la constientizarea ca va fi lovit si apoi caderea pe asfalt sau cu capul de bordura. Am vazut o faza intreaga de la momentul cind a plecat pumnul si pina cind a cazut jos… ce privire a facut omul acela cind a vazut ca vine pumnul – pg. 160

Alte elemente remarcabile ale cartii tin de descrierea atmosferei mentale din Valea Jiului. Expunerea minerilor numai la o singura parte din razboiul informational declansat imediat dupa revolutie. De asemenea, deosebit de utila este analiza presei locale de acolo si evolutia acesteia de-a lungul anilor. In 1990 articolele sunau cam asa:

Cind am aflat ca minerii pleaca la Bucuresti in sufletul meu a rasarit o raza de lumina care mi-a linistit noaptea.
Acesti barbati vrednici si iubitori de tara care stiu sa munceasca, dar sa si apere cucerile democratiei, s-au adunat spontan, s-au urcat in trenuri si s-au dus la Bucuresti, impinsi de dorinta de a da o mina vinjoasa de ajutor muncitorimii bucurestene in inclestarea cu indivizi inamati banditeste cu cutite, ciomege, pietre de caldarim si sticle incendiare.
Ieri dimineata, la ora 5 si 30 de minute, l-am auzit pe presedintele tarii multumindu-le minerilor care au venit in apararea democratiei. L-am auzit dindu-le misiunea ca impreuna cu armata sa ocupe si sa apere Piata Universitatii si alte obiective. Le-am auzit uralele de raspuns.

In suflet a stralucit din nou acea raza de lumina care iti da incredere in oamenii de linga tine, in ziua de miine. – pg. 324

Doar acest citat e suficient sa ne dam seama de ce nu merita Ion Iliescu o batrinete linistita.

Oricum, capitolul special despre presa locala suprinde bine evolutia de la asemenea texte la nasterea gindirii critice. Deja peste doar citiva ani asistam la conflicte violente intre ziaristi locali si Miron Cozma, iar la mineriadele din 1999 un ziar acolo a luat o atitudine critica constanta.

Ce au fost mineriadele? Concluzia lui Rus este amestecata si convingatoare. Evenimente evindent conduse de reprezentanti ai puterii FSN, dar venite pe un fond social in care peste 90% dintre mineri sustineau FSN ca singura forma de exprimare politica legitima.

Totusi, am citeva reprosuri editoriale de facut. Autorul are tendinta de a abuza de citate lungi. Interviurile cu minerii sint deosebit de interesante, dar din pacate se cam pierd printre nenumarate citate integrale din comunicate de presa, declaratii politice, articole de ziare care puteau fi mai bine rezumate.

Cred ca o carte concentrata pe tema mineriadelor in viziunea participantilor ar fi fost mai utila decit o caramida care vrea sa scrie tot despre toate mineriadele. Uneori, Rus include surse cu totul neserioase (desi acestea sint exceptii). De pilda, ce relevanta are un sondaj facut printre cititori de obscur-mafiotul ziar “Atac”?

Iar ultima parte a cartii cuprinde articole publicate anterior fara legatura cu tema principala a cartii si puteau lipsi foarte bine. Imaginea minerilor in secolul XIX sau in vremea comunismului pot fi studii de imagologie interesante in sine, dar nu fac decit sa incarce inutil aceasta carte.

Nu inteleg de ce editura a acceptat o carte mare si umflata (630 de pagini) cu multe lucruri adiacente in locul uneia mai concentrata pe un subiect deosebit de interesant. Mai ales ca miza principala a cartii, cercetarea la fata locului, facea de un asemenea volum.