My Sixties. ​Rolling Stones

1965. I Can’t Get No, Satisfaction! Un strigăt de nemulţumire şi revoltă sparge monotonia textelor uşurele despre dragoste şi frustrările ei. Rolling Stones – (I Can’t Get No) Satisfaction

Era prima piesă de blues rock, şi a rămas aşa, găsindu-se şi acum pe locul doi în topul primelor 500 piese rock-pop din toate timpurile, al revistei Rolling Stone (pe locul întâi, Bob Dylan, că de, tot a luat premiul Nobel). 1965. Vacanţa de vară, la Făgăraş, cu foştii colegi de liceu, reveniţi de pe unde îşi făceau facultatea. Tocmai se instalase Ceauşescu, nu mai credeam că vom scăpa de rinocerii stalinişti din CC, era mai tânăr şi părea să aducă un suflu nou. Că tocmai cădeam din lac în puţ, aveam să ne dăm seama mai târziu. Dar de politică nu ne prea ardea, ca şi tinerilor de astăzi. Eu eram cel la curent cu muzica, Beatles şi ceilalţi. Într-o dimineaţă, dădu buzna peste mine prietenul meu din vecini, student la istorie la Cluj: “Ai auzit de unii Rolling Stones, au scos ceva foarte mişto, ceva despre satisfacţie”. Pe moment, nu am dat prea mare atenţie la ce spunea prietenul meu. Oricum era un “amator”. Până când, ascultând unul din posturile de radio de pe unde scurte care dădeau muzică (FM-ul nu apăruse încă), mă izbeşte pe neaşteptate un sunet puternic, ca o distorsiune, un ritm obsedant şi o voce dementă care striga I can get no Satisfaction. Se simţea blues-ul, totuşi era altceva. De Rolling Stones auzisem, erau unii din promotorii blues-ului britanic. Au început în 1962, cu Alexis Korner şi Blues Incorporated, au trecut şi pe la Marquee Club. Primul lor disc, “Come on” (un cover după Chuk Berry), apare în 1963, după care “Tell me”, primul lor No1, iar în 1964, blues-ul Little Red Rooster, al doilea No1.

Rolling Stones – Come On

Rolling Stones – Tell Me

Rolling Stones – Little Red Rooster

Al treilea No.1, “The Last Time”, este prima compoziţie a tandemului Jagger/Richards

Rolling Stones – The Last Time + Its All Over Now

Rolling Stones devin a doua trupă ca popularitate după Beatles. Spre deosebire de aceştia, care îşi construiseră o imagine de tineri cuminţi în costume la 4 ace, Rolling Stones erau băieţii răi, îmbrăcaţi cu ce au apucat să arunce pe ei dimineaţa. Şi continuă aşa, o viaţă plină de scandaluri de tabloid. Au fost de nenumărate ori arestaţi pentru droguri, ba chiar şi condamnaţi, dar fără să execute vreo pedeapsă (se întâmpla şi în alte părţi). Au avut interdicţie temporară de a concerta în SUA, Franţa, Australia şi în alte ţări. Urmează câteva albume cu piese compuse într-o manieră mai îndepărtată de blues, un fel de pop-rock.

The Rolling Stones – Paint It, Black

În 1969, moare Brian Jones, un muzician talentat, care fusese liderul de facto al trupei şi care a dat numele formaţiei inspirându-se de la titlul unei piese a lui Muddy Waters. Se pare că tot de la droguri i s-a tras. În locul lui este cooptat chitaristul Mick Taylor. Dispariţia lui Brian Jones a influenţat stilul formaţiei care se orientează definitiv spre blues-ul tandemului Jagger/Richards. Nonconformismul trupei a făcut să intre în contact cu avangardele culturale ale acelor timpuri. Coperta albumului “Sticky Fingers” a fost realizată de cunoscutul artist Andy Warhol, iniţiatorul curentului “pop art”

The Rolling Stones – Honky tonk woman

Acum, la 55 de ani de la lansarea lor, dau în continuare concerte. În 2006 pe plaja Copacabana de la Rio de Janeiro, a avut loc poate cel mai mare concert rock din toate timpurile, cu peste un milion de spectatori. Din cei cinci membrii actuali, trei sunt de la începuturi: Mike Jagger (voce) şi Keith Richards (bass), care au compus şi cele mai multe piese ale trupei şi Charlie Watts (percuţie). Au produs mai mult de 20 de albume, majoritatea au ajuns pe primele locuri în topuri.

The Rolling Stones – Rock of Ages (Full Documentary)