Oameni si institutii

Anul 2005 a debutat sub semnul schimbarii. Asistam de trei luni incoace la o serie de transformari mai mult sau mai putin surprinzatoare in peisajul institutional si mediatic de la noi, ale caror consecinte pe termen lung se vor vedea in timp.

Si totusi, trebuie spus ca, desi majoritatea „reasezarilor” din spatiul public are directa legatura cu schimbarea garniturii politice, incercarea de a explica recentele evenimente din aceasta zona doar prin prisma politicului ar fi o greseala.

In ultimii cincisprezece ani, efortul de a construi institutii viabile (juridice, culturale, civice, mediatice etc.) a fost subminat, in multe situatii, de doua vicii de fond: o excesiva politizare, dublata de o la fel de excesiva personalizare, ceea ce a dus la crearea unor forme nu neaparat fara fond, cit mai degraba cu un fond debil, fluctuant, dependent in mare masura fie de factorul

politic, fie de personalitatea, de capacitatea intelectuala si manageriala sau de capriciile unui singur om.

S-ar putea spune ca ne lipseste vocatia constructiei durabile, ca ne-am obisnuit sa construim pe nisipuri miscatoare edificii efemere si ca, departe de a fi considerat un blestem, mult comentatul „adamism romanesc” pare sa fie privit ca un noroc, pentru ca ne ofera, nu-i asa?!, fiecaruia dintre noi, posibilitatea de a lua totul de la zero, de a fi considerati deschizatori de drumuri,

providentiali, indispensabili, deplini, ceea ce ne satisface orgoliul si ne hraneste ego-ul. Privim institutiile ca pe anexe ale personalitatilor sau ale partidelor politice si aceasta atitudine, cu consecinte dintre cele mai nefaste, ofera o explicatie plauzibila pentru debilitatea institutiilor autohtone.

Institutul Cultural Roman nu face exceptie. Infiintat in 2003 sub autoritatea presedintelui de atunci al Romaniei (si, pe durata mandatului sau, si presedinte de onoare al ICR), ICR este o institutie greoaie si nefunctionala, care dubleaza, in interiorul tarii, sarcinile Ministerului Culturii si, partial, pe cele ale Ministerului Educatiei si Cercetarii.

De altfel, Legea privind infiintarea, organizarea si functionarea Institutului Cultural Roman, elaborata in culisele Cotrocenilor lui Iliescu si purtind amprenta inconfundabila a politicii dirijiste si clientelare a PSD-ului, este un amestec grotesc de tendinte centralizatoare si absurditate, ilustrativ pentru o viziune culturala de tip comunist.

Simpla schimbare a echipei de conducere a Institutului Cultural Roman nu este de natura sa anuleze deficientele majore ale acestei institutii culturale.

Nimeni, oricit de bine intentionat si oricit de bun profesionist ar fi, nu poate construi o institutie culturala solida si independenta, care sa dobindeasca in timp legitimitate, pe o lege strimba, stufoasa, ineficienta si, nu in ultimul rind, de inspiratie ceausista.

Cei care isi inchipuie ca pot contracara aberatiile legii prin carisma personala sau ca pot suplini absenta unor proiecte manageriale coerente prin declaratii de bune intentii comit din nou eroarea de a considera ca principiul „omul sfinteste locul” este suficient pentru bunul mers al unei institutii.

In momentul de fata, noua echipa instalata la conducerea Institutului se afla intr-o situatie paradoxala: fie alege sa respecte Legea privind organizarea si functionarea Institutului Cultural Roman, si atunci accepta ca decizia de desfiintare a revistei Cultura este o masura ce contravine acesteia, fie, inainte chiar de a-si prezenta proiectul cultural si managerial pune in discutie legea insasi

(pacatul originar al Institutului) si propune modificarea ei neintirziata. Nu te poti plinge de slabiciunile sistemului, cita vreme il accepti ca atare si nu pui problema reformarii sale din temelii.

Cit de serioasa si cit de credibila poate fi o institutie care are printre obiectivele sale „initierea si desfasurarea unor ample manifestari de nivel national si international consacrate relansarii culturale sub genericul «Deceniul culturii Romane»” sau „valorificarea potentialului creativ al cetatenilor Romaniei, fara deosebire de rasa, de nationalitate, de origine etnica, de limba, de

religie, de sex, de opinie, de apartenenta politica, de avere sau de origine sociala, precum si al romanilor din afara granitelor tarii”?

Cred ca inainte de a miza pe oameni de valoare, ar trebui sa incercam sa construim institutii durabile, care sa le ofere acestora cadrul necesar de manifestare.