Oameni si soareci (de Alina Mungiu-Pippidi)
Se spune ca Petru cel Mare a suferit pana in ultima clipa de obsesia ca nu a reusit sa faca din Rusia o tara occidentala si ca reformele planuite nu au dat roadele asteptate. „Nu avem oameni!”, ar fi spus marele reformator pe patul de moarte, in chip de explicatie suprema. M-am gandit adesea ca asta e ce avem in comun cu Rusia, o tara mult mai mare decat noi, si anume faptul ca in istoria noastra au fost reforme multe si oameni putini.
Oameni care sa le duca la indeplinire, oameni care sa se identifice cu o cauza, nu cu o cariera, oameni la a caror moarte sa poti spune „fara el nu ar fi existat asta sau asta” – asa cum poti spune despre Spiru Haret sau despre doctorul Cantacuzino –, oamenii de aceasta factura sunt rarisimi la noi. Iar in istoria noastra postrevolutionara ei sunt supremii absenti. Nu imi vine in minte numele nici unui judecator pe care sa il identificam cu schimbarea justitiei. Nici al vreunui diplomat, cu schimbarea diplomatiei. Nici al vreunui administrator, cu reforma administratiei. In cei aproape douazeci de ani de schimbare programata a tarii, nume de reformatori, de oameni care chiar au incercat sa puna in practica ce vorbeau toti ceilalti – gen Monica Macovei – sunt doar cateva. si felul cum au sfarsit acesti reformatori ne face sa intelegem de ce nu sunt mai multi.
Hai sa vorbim astazi despre explicatiile acestui fenomen. Nu e politic corect sa credem despre noi, ca popor, ca ne nastem cu o cantitate mai mica de oameni capabili de dedicatie. Adevarat, fiecare cultura pune un accent diferit pe altruism si pe recompensa sociala a altruismului. A noastra nu pune deloc. Dimpotriva, oamenii care fac ceva din care lor nu le iese nimic sunt vazuti la noi ca niste fraieri si sunt dispretuiti sincer. Bancurile despre cei care salveaza tarisoara abunda si bascalia publica se infiripa imediat cum apare cineva mai altfel, care vrea sa faca ceva. „Ce-s atitudinile astea protestante?”, ma certa un prieten ortodox la inceputul anilor nouazeci. „Ele nu merg la noi!” Avea, probabil, dreptate. Deci, chiar daca am avea, procentual, in populatia globala, oameni capabili sa se identifice cu o cauza publica, ei sunt rapid socializati in faptul ca asta nu e o atitudine romaneasca.
Ba, dimpotriva, e o prostie si un lucru ridicol. Mult mai bine ar fi sa-si vada de cariera lor, sa-si ia primul leasing, primul mortgage, prima subventie pentru o carte sau primul grant pentru un film si sa-si vada de realizari adevarate, strict personale. Pentru ca cele altruiste, investitia in sectorul public ori munca voluntara in orfelinate sau camine de batrani, se scurg precum apa in nisip, nu ramane de pe urma lor nimic. Nici macar exemplul pentru alti oameni, pentru ca, asemenea gesturi nefiind pretuite la noi, numele celor care le fac ramane adesea necunoscut. Sau daca, prin cine stie ce intamplare, sunt cunoscuti, vor fi prost vazuti de ceilalti, pentru ca noi suntem o societate conformista – asa e lumea rurala trecuta prin comunism, in care, daca esti diferit de ceilalti, platesti un pret enorm.
Cum nu pretuim altruismul, nu vad de ce am avea servitori publici dedicati. Daca, din greseala, am avea, nu ii bagam in seama. Singurul criteriu dupa care apreciem oamenii este trancaneala. Marile figuri ale momentului, de la Mircea Badea la Catalin Avramescu, nu sunt oameni care au facut ceva, ci oameni care au vorbit la televizor. Pe urma se consuma o energie enorma discutand ce fac asemenea oameni. Vor merge la partidul X sau la Y? Vor opta pentru a fi ambasadori sau parlamentari? In realitate, nimic din ce fac asemenea oameni nu conteaza. Oamenii sunt de doua feluri: care vorbesc si care fac. Cei care vorbesc, de regula, nu fac nimic. A, scriu! Asta e posibil. Dar nu vei gasi in biografia lor ca au si facut ceva. Cei care fac uneori si vorbesc sunt cazuri de exceptie, ca Iorga. Dar acestia au facut de la inceput, iar daca le cauti in biografie, vei gasi intotdeauna filonul facerii alaturi de acela al comunicarii si adesea institutiile facerii lor vor supravietui mai mult decat opera. Daca nu ar fi existat si cativa astfel de oameni in istoria noastra, noi nu am avea, practic, nimic, cum nu au bietii uncraineni, care isi construiesc natiunea de la zero zilele astea.
Nu suntem numai civilizatia trancanelii si a nefaptuirii, cum ar fi zis Noica. Suntem, peste toate, si civilizatia lasitatii. Pe langa ticalosii pe fata, gen Dan Voiculescu, comunismul a dezvoltat la noi o proportie formidabila de creaturi intermediare, care traiesc cautionand raul si scuzand binele. Acestia sunt soarecii. O multitudine de soareci, zilele astea, se intrec in a spune ca institutiile sunt mai presus de oameni. Vine vorba de institutii numai cand se gaseste vreun om de sacrificat. Avem unul, zilele astea, care sta la rand. Numele lui este Daniel Morar, un baiat modest, tanar procuror din Ardeal, care a acceptat pentru trei ani cel mai sinucigas post din Romania, in conditii cum nu se poate mai neprielnice. Nu avea spate politic, nu cunostea pe nimeni, a venit la un concurs. Nu a fost numit imediat, caci seful statului avea referinte negative despre el.
Anchetase pedisti! Pana la urma, sustinut de Monica Macovei – un om ca si el –, a reusit. A luat-o incet, modest. A prins curaj. L-a anchetat chiar si pe finul presedintelui. A castigat lauri mai ales extern, ca intransigenta la noi nu e bine vazuta. Poate mai exista, potential, baieti ca el, dar deocamdata numai el exista. si tocmai de asta trebuie eliminat, cu orice cost, chiar daca tara va lua sanctiuni, chiar daca presa straina ne va tavali ca la carnaval (nu va spun ce coada de ziaristi straini e la mine, si la Berlin, si aici, pe tema asta – cine face revista presei straine la partide stie si injura deja). Dar nu ma mir de cei care vor sa faca asta, infractori de ultima speta cu numere de Parlament la masini. Ce ma mira e lipsa de rusine a soarecilor care chitaie ca mai degraba sacrificam un om decat o institutie sau un principiu.
L-am auzit pe seful Justitiei, dl ministru Predoiu, spunind ca justitia din Rominia nu incepe si nu se sfarseste cu DNA. Se insala. Batalia pe care o duce Daniel Morar in numele DNA este inceputul si poate fi sfarsitul. Este batalia istorica de a arata ca nimeni nu e deasupra legii, pe care popoarele civilizate au castigat-o cu sute de ani in urma si pe care noi o ducem de abia azi, cu mare efort, cu tot sprijinul european. Sa nu imi spuna nimeni ca pentru a castiga batalia asta trebuie sa dam jos din sa pe singurul erou sau (contraerou) pe care l-am gasit. asta nu e un argument de om, ci un chitait de soarece las.
INTERVIURILE HotNews.ro