Obtinerea pasaportului- testul suprem al romanului

Cozi interminabile, transpiratie abundenta, batrani lesinand si nu in ultimul rand functionari tafnosi ce iti lasa impresia ca le esti dator cu ceva. Toatea acestea pentru un amarat de pasaport. Un carnet visiniu pe baza caruia poti iesi din tara.

O hartie oficiala pentru care trebuie sa induri umilinte, pentru care trebuie sa pierzi zile in sir la cozi, un drept pe care il ai si pentru care trebuie sa te bati. La propriu.

Totul incepe cu un drum la Serviciul de Pasaporte. Trebuie sa-l faci. Daca ai timp de pierdut navigand pe net in cautarea unui site oficial, care sa-ti ofere informatii, are o adresa imposibil de retinut si ai surpriza sa vezi ca nu functioneaza. Bati drumul pana la sediul politiei si intrebi un ofiter plictisit de actele necesare.

Afli ca trebuie sa mergi la CEC unde platesti o taxa de un milion de lei. Alaturi de certificat de nastere, buletin si o cerere tip poti intra in posesia pasaportului in termen de 20 de zile. Mai pui un milion si ti-l iei in trei zile, la urgenta.

Lait motivul institutiilor de stat: „A picat serverul”

Te asezi frumos la coada la CEC, astepti si cand ajungi in fata functionarului afli ca nu stai la ghiseul corespunzator. Orice tentativa de a explica necesitatea unui afis pe care sa scrie ce se poate face la ghiseul respectiv e sortita esecului.. Nu esti gratulat nici macar cu o privire compatimitoare.

La ghiseul urmator dupa alte 20 de minute de asteptare, ai ocazia ca nervii sa ti se intinda la maxim. A picat sistemul informatic. Acela pentru care Eugen Radulescu, presedintele CEC, a platit 25 de milioane de euro. Mai astepti 10 minute, timp in care imprimanta ramane fara toner, si apoi pleci cu chitanta buclucasa.

Inarmat cu dovezile platii si celelalte acte, te intorci la biroul de pasaporte, unde, asezat la o coada de 50 de oameni aflati intr-o incapere de 25 de metri patrati, astepti sa-ti vina randul. Acelasi functionar, prototipul individului plictisit si rutinat iti spune ca buletinul de identitate nu corespunde.

E la latitudinea lor sa stabileasca daca actul de identitate se afla in stare buna sau nu. Nu contreaza daca ii explici ca e vechi de zece ani si e normal sa nu fie in cele mai bune conditii. Aceeasi privire goala si pasivitate exasperanta.

Deci trebuie sa-ti scoti alt buletin si risti sa mai pierzi doua saptamani pentru eliberarea lui. Daca totusi stii cum sa vorbesti, fara pile, doar cu promisiunea unei atentii, il poti obtine in decurs de trei zile.

Asadar, buletin nou si toate actele in regula. Mergi la ora opt jumate dimineata, sperand sa termini cat mai repede. Zeci de oameni, asteptand deschiderea. Se mai nimereste cate o doamna cu initiativa care propune intocmirea unor liste de asteptare. Nimeni nu o baga in seama, ba chiar gasesti cate un istet care o trimite acasa pe „comunista”.

La opt jumate portile se deschid lumea se buluceste la cele cateva ghiseuri disponibile si usile se blocheaza sub presiunea a trei corpuri care vor sa intre in acelasi timp pe o usa lata de doar cateva palme. Tipete si injuraturi, nu conteaza nici femeile, nici batranii, cine e mai puternic isi face loc cu bratele, cu burta, cu pumnul si gura.

Alte doua ore de asteptare intr-un aer irespirabil, o sala de oameni nadusiti si exasperati. Daca ai rezistat pana aici, ce mai conteaza. Te poti numi un invingator. Esti chemat dupa trei zile sa-ti ridici mult ravnitul carnet visiniu.

A patra zi, ora noua dimineata, prezent in speranta ca nu va mai dura atat de mult. Alta sala, de data aceasta la etaj, aceleasi conditii mizere.

Depui buletinul si astepti sa fii chemat din moment in moment. Dupa o jumatate de ora de stat pe scari, e normal sa intrebi daca mai dureaza. Raspunsul vine ca un transnet. „A picat serverul central, nu stim cat dureaza, va rugam sa iesiti… Am spus sa iesiti pana va chemam noi”.

La 35 de grade Celsius, te asezi pe o bordura in curte si astepti fara nici un orizont. Probabil ca acesta ar fi punctul culminant pentru orice cetatean civilizat. Fauna prezenta in curtea biroului de pasapoarte depaseste cu mult orice film cu gangsteri.

Scarface autohtoni

Tot soiul de interlopi, mari cat un dulap, plini de tatuaje si taiati pe maini de parca ar fi suferit zeci de interventii chirurgicale. Dar nu aspectul e cel mai important. Discutiile sunt absolut stupefiante. E suficient sa asculti zece minute si un politist poate intocmi materiale de urmarire penala pentru zeci de persoane.

Spagi date pentru ridicarea interdictiei la iesire din tara, schimbarea numelui de mai multe ori in asa fel incat autoritatile sa nu le mai dea de urma, nume sonore din Politia Romana catre care s-au dus cadouri de mii de euro si mai ales discutii libere despre felul in care poti parasi Roamnia fara ca vamesii sa te prinda.

„Stii, mah, care-i numele meu de familie? Ivanescu? Nttt…A, da, mah, ca ti l-ai schimbat. Iamandi? Nici asta. Ciuci ma cheama. E a treia oara cand il schimb”.

„Fratioru’ meu, am interdictie pana in 2008, dar iti spun eu cum se face: iesi prin Iugoslavia, dai 200 de euro spaga, iei trenul pana in Albania unde mai doua sute si te urci pe vapor. Intr-o saptamana esti in Tunisia, de unde treci in Spania. Mai simplu nu se poate”.

Pe de alta parte asteptarea acesta produce si discutii uzuale. Se leaga prietenii, se schimba telefoane, se discuta politica, se recomanda tratamente naturiste pentru ameliorarea reumatismului. Orice, sa treaca timpul.

In a patra ora de asteptare, de nicaieri se aude un tipat: „ Merge calculatoarele”.

Buluceala mare, rasete si icnete de bucurie si batai prietenesti pe spate: „Hai ca mai e putin si scapam.”

In 15 minute iesi cu carnetelul visiniu, mandru si fericit ca ti-ai luat amanuntul fara de care nu puteai scapa din Romania.