Orasul unde se vinde universul (II)

Bir milion, iki milion, üç milion, dört milion, balýk kebab, kahve, çok güzel, tetekkür etmek

Cam acestea sunt cuvintele pe care trebuie sa le cunoasca un proaspat sosit la Istanbul. Restul vine de la sine. Inzestrati cu o memorie formidabila, mai ales in ceea ce priveste termenii de comert, turcii rup vreo cinci-sase limbi.

De la duty free-ul dinainte de vama si pana la Marele Bazar, orice otoman de pe strada iti va raspunde la romanescul „buna ziua” sau la rusescul „dasfidania” in limba ta natala.

Numai ca, inainte de asta, trebuie sa astepti cuminte ca, in cazul in care nu ai viza turceasca pe pasaport, sa primesti un „shore pass” necesar plimbarii in buna regula pe strazile Stambulului. Daca dai cat trebuie, nu astepti prea mult, iar taxa catre autoritati nu este prea mare, doar vreo 5 dolari de caciula (sau turban).

Dupa ce primesti bucata de carton pe care completezi cu propria mana numele si prenumele, vasul cu care ai ajuns in port, pavilionul si durata calatoriei, lasi pasaportul la autoritati si esti liber sa circuli pe teritoriul de pe malul Bosforului. La intoarcere, un american glumea pe seama change-ului: „acum stiu de ce turcii nu vor intra niciodata in Europa.

Nu mi s-a mai intamplat, in alta tara, sa mi se opreasca pasaportul si sa mi se dea o bucata de hartie”. Totusi, pentru autoritatile turce, acea hartie era perfect valabila, chiar daca singurul element de siguranta il reprezenta o viza indescifrabila, pusa stramb, cu tus rosu.

Tot comandantul Stoicescu, obisnuit cu civilizatia Istanbulului, ne-a recomandat pranzul. „Cea mai mare atractie a turistului venit pentru prima data aici este sandviciul cu peste, mancat pe malul Bosforului, direct din barcile pescaresti”. Celebrul „balýk kebab” costa 2 milioane de lire, iki milion, asa cum strigau pescaro-bucatarii imbracati in ilice.

Reclama e sufletul comertului, mai ales ca si concurenta este acerba, asa ca fiecare striga cat il tine gura, laudandu-si marfa. Acelasi lucru se intampla si in marele bazar, acolo unde am ajuns dupa ce am luat pranzul pe malul Bosforului, langa piata de peste.

Totul de vanzare

Construit la 1464, la ordinul lui Mahomed II Cuceritorul, Marele Bazar al Istanbului isi pastreaza inca farmecul de odinioara. Cu siguranta ca atunci cand cadanele si pasalele se plimbau pe aici, atmosfera nu era diferita de cea pe care am gasit-o noi in 2004. Totul este de vanzare. De la produse de artizanat, lucrate cu gust oriental si pana la haine de calitate indoielnica.

Risti sa te ratacesti pe cele 64 de strazi ale anticului supermarchet, ce poate rivaliza oricand cu mall-urile moderne. 25.000 de vanzatori striga de-si rupt plamanii, poftindu-te sa le cumperi marfa din aproape 4.500 de magazine. 3.000 de patroni stau in fata pravaliilor.

Indiferent daca esti proprietar de bijuterie sau de bacanie, trebuie sa-ti astepti clientul in usa, sa-i dai buna ziua, merhaba cum zic turcii, sa-l inviti la un ceai sau la o cafea turceasca. Noi nu am asteptat invitatia, ci am pornit in cautarea unei cafenele, printre cele 17 care functioneaza in interiorul bazarului.

Un turc scund, cu mustata groasa, ne-a mirosit de cum am intrat pe poarta Nuruosmaniye (Lumina Otomanilor). „Cafe?”, s-a adresat el grupului dezorganizat ce se ferea de masutele mizerabile ale unui bistrou rudimentar amplasat langa zidurile bazarului? „Cafe”, am raspuns noi.

Iar osmanlaul ne-a explicat cu zambetul lasand sa i se vada dintii de aur pe unde se afla cafeneaua „Ali Baba”. Urmand indicatiile turcafletului, am ajuns la destinatie cam in zece minute. Turcimea sa se afla deja acolo, imbiindu-ne sa luam loc. Parca eram in 1001 de nopti, transpusi in povestea djinului care dispare.

Pezevenchiul mai avea si un magazin de pielarie, de unde vroia sa ne vanda o geaca la pret de nimic. Am ramas, totusi, la cafea, asteptand aparitia lui Ali Baba, care, veti vedea, a fost mai rau decat cei 40 de hoti. Extrem de amabil, ospatarul ne-a intrebat ce dorim si, in scurta vreme s-a prezentat cu patru cafele mari, apa si sucuri. Cafeaua nu avea nici un cusur.

Neagra, tare, cu caimac gros, asa cum numai poporul lui Osman stie sa o nimereasca. Numai ca nota ne-a scos din sarite. O cafea la Ali Baba costa 4 milioane de lire turcesti, adica ceva mai putin de trei dolari. Ageamii cum eram, uitaseram sa intrebam din capul locului cat costa cafeaua, iar efendi ne trasese in piept. Am platit si am plecat sa colindam bazarul.

Dupa cateva ore de ratacit pe strazile acestui adevarat orasel al comertului nu reusisem sa cumparam nimic, in afara de cafeaua lui Ali Baba. Doar unul dintre noi s-a intolit cu un tricou, negociat de la 12 la 10 dolari si o pereche de blugi pe care era mandru ca o scosese la 40 de dolari, cu toate ca turcul ceruse 60. Una peste alta preturile erau destul de piperate, dar intentia conteaza.

Se apropia ora de intalnire cu restul grupului, asa ca am dat sa iesim din bazar, insa nu am mai nimerit intrarea principala, fiind indusi in eroare de celelalte 21 de porti ale mercantilului stabiliment, inventat pentru a linisti comertul aglomerat din acest centru al comertului european.

Celalalt Istanbul

Suparati ca am pierdut atata vreme pentru o cafea si o durere ingrozitoare de picioare, ne-am hotarat sa stam la odihna pana la plecarea vaporului. Insa tentatia de a vedea cele doua minuni ale Istanbulului nu ne-a dat pace, asa ca, dupa trei statii de tramvai am coborat si am luat-o la picior catre parcul arheologic. Alta lume, alta viata, alt oras.

Pana la Moscheea Albastra am trecut pe langa o multime de vestigii pastrate intr-o stare de invidiat. Parca mai ieri pe stradutele acelea inguste urcau cavalerii Bizantului si preotii Constantinopolelui. Un parc cu bancute joase si palmieri, cu gazon irigat si flori proaspete se intindea la poalele dealului pe care se inalta ctitoria Sultanului Ahmet I.

Moscheea Albastra, singura din lume cu sase minarete, chema credinciosii musulmani la rugaciunea de seara. Chiar in fata ei, Aya Sofia. Intre cele doua minunate vestigii ale Istanbulului am baut un ceai, admirand deopotriva minaretele moscheii si cupola cladirii care, pana la 1453, a fost cea mai vestita bazilica a estului ortodox.

Acum, Sfanta Sofia este muzeu, iar mozaicul ei, unic in lume, se afla in curs de restaurare.

Cele sase minarete ale Moscheii Albastre au si o poveste, ca orice loc vechi din Istanbul. Se spune ca Sultanul Ahmet I, pe la anul 1609, i-a cerut arhitectului palatului, Mehmed Aga, sa construiasca o moschee cum nu s-a mai vazut. Ca sa impresioneze, sultanul i-a cerut lui Mehmed ca unul dintre minarete sa fie din aur, „altin” in turca.

Arhitectul a inteles ca stapanul sau doreste sase (alti) minarete si asa a construit-o. Se mai spune ca sultanul nu s-a suparat, ci a poruncit ca Mehmed sa fie rasplatit pe masura pentru minunea pe care a creat-o.

Dupa ce ne-am desfatat ochii privind, doar de afara, minunatiile lumii orientale (moscheea era inchisa vizitatorilor necredinciosi iar programul muzeului Aya Sofia se sfarsise) am pornit, pe malul bosforului, catre nava Arielle, care urma sa ne duca spre casa.

Nu mica ne-a fost surpriza cand, langa port, am gasit magazine mult mai ieftine decat cele din bazar. Asa am cumparat o cutie de rahat turcesc cu patru milioane de lire, fata de sase, cat ni se cerea in „ieftinul” bazar.

Dupa un scurt popas la „Eftalya & Paradise Restaurant”, unde am fumat o narghilea de mere si am baut o cafea din partea casei, ne-am imbarcat pe „Arielle”, vasul care ne aruncase, pentru o zi, in babilonia plina de farmec a orasului dintre doua continente.