Pacea in Orientul Apropiat – vie ca Arafat

Sfarsitul, pana la urma inevitabil, al vietii lui Yasser Arafat – dincolo de posibilitatea ca, momentan, sa fi iesit din coma – pare a se plasa sub semnul aceluiasi miracol ca intreaga existenta a fabulosului personaj, care a reusit, timp de aproape cinci decenii, sa supravietuiasca tuturor adversitatilor sortii, sa evite capcanele intinse de rivalii politici, sa scape tuturor incercarilor de

asasinat, indiferent daca era vorba de adversari declarati sau de pretinsi prieteni, ba chiar sa iasa teafar din catastrofe aeriene. Acum, in ceasul al treisprezecelea, incearca sa pacaleasca insasi moartea, dupa ce, practic, i se cantase prohodul. Sigur, gratie mijloacelor medicale moderne, un pacient in pragul mortii poate fi mentinut in viata pe termen nedefinit.

Sunt cunoscute cazurile dictatorului spaniol Franco si liderului iugoslav Tito, care, desi nu mai aveau nici o sansa de a-si reveni, au fost tinuti conectati la aparatele pentru mentinerea functiilor vitale elementare – pana cand, la cererea familiilor, chinurile lor au luat, totusi, sfarsit prin debransarea de la aceste aparate.

O situatie asemanatoare pare a fi valabila si in cazul lui Arafat, pentru a se oferi, cat de cat, posibilitatea formularii unor raspunsuri la un sir intreg de intrebari de certa gravitate legate de perspectiva disparitiei sale fizice.

In primul rand, cine ii va fi succesor, pentru ca o asemenea persoana nu a fost desemnata de liderul Autoritatii Palestiniene, care s-a temut, probabil, ca un urmas desemnat sa nu se impacienteze asteptand prea mult si sa nu-i ameninte propria pozitie.

Lupta pentru succesiune intre diferitele centre de putere din teritoriile palestiniene se anunta apriga, vechii generatii a colaboratorilor din primul moment ai lui Arafat, incremeniti in secolul trecut, contrapunandu-i-se reprezentantii generatiei mai tinere, dornice de a reforma Autoritatea Palestiniana, fara a se exclude insa nici eventualitatea ca fraiele conducerii sa fie preluate de

organizatiile extremiste Hamas ori Jihadul Islamic.

Apoi, se ridica chestiunea, extrem de controversata, a locului de veci, Arafat exprimandu-si, nu o data, fata de cei apropiati dorinta de a fi inmormantat langa moscheea Al-Aqsa din Ierusalim, ipoteza exclusa de Israel, deoarece ar legitima, fie si indirect, pretentiile palestinienilor ca partea de rasarit a orasului sa devina capitala viitorului lor stat.

In al treilea rand, este vorba de modul cum vor reactiona israelienii, in ochii multora dintre ei Arafat fiind un terorist invederat si un negociator in care nu se poate avea incredere, exponentii extremei drepte sugerand, chiar in repetate randuri, expulzarea sa din teritoriile palestiniene ori, pur si simplu, lichidarea lui.

Pe de alta parte, o situatie haotica in aceste teritorii si perspectiva radicalizarii si mai accentuate a pozitiilor unora dintre conducatorii palestinieni s-ar putea sa nu convina Israelului. In teorie, cel putin, moartea lui Arafat ar putea intarzia aplicarea planului Sharon de retragere din Gaza. Autoritatea Palestiniana ar putea deveni prizoniera extremistilor Hamas.

In schimb, aparitia unei conduceri palestiniene moderate ar putea relansa „foaia de parcurs”, planul de pace in prezent total inghetat.

Nu intamplator, in prima sa reactie publica dupa realegerea lui Bush ca presedinte al Americii, premierul britanic, Tony Blair, tinea sa afirme ca „reluarea procesului de pace din Orientul Mijlociu reprezinta cea mai presanta sfidare politica a zilelor noastre”.

Realitatea este ca, intr-un fel sau altul, conflictul israelo-palestinian depaseste cu mult insemnatatea strict locala si, prin implicatiile sale, capata dimensiuni mondiale. Acest conflict constituie o sursa permanenta de alimentare a terorismului international si, cata vreme el se va mentine, terorismul nu va disparea.

Comunitatea internationala, pur si simplu, nu isi poate permite prelungirea la nesfarsit a luptelor, ce risca sa adanceasca si mai mult falia dintre islam si iudeo-crestinism.

Este nevoie de o mutatie radicala a conceptiilor de pana acum si aceasta poate veni odata cu schimbarea vechilor garzi, prizoniere ale trecutului, si cu trecerea stafetei unor echipe mai tinere, dispuse de a face tabula rasa cu aceste conceptii si a porni de la un nou inceput.

Sigur, sarcina pare coplesitoare, dar in memoria colectiva staruie imaginea simbolica a strangerii de mana, pe pajistea din fata Casei Albe, a celor doi adversari pana atunci ireductibili, Yitzak Rabin, soldatul pacii, si Arafat, teroristul care nu se despartea de pistol nici cand mergea la culcare.

Oare, e imposibil ca, intr-un alt context si intr-o alta viziune, strangerea aceea de mana sa fie reeditata, de data aceasta fara a se mai da inapoi? Fireste, comunitatea internationala trebuie sa se implice mult mai profund decat pana acum pentru a imprima o noua dinamica procesului de pace, fiind nevoie de eforturile combinate ale intregii diplomatii mondiale.

Omenirea nu isi poate permite ca, in plin secol XXI, rana sangeranda a Orientului Mijlociu sa ramana in continuare deschisa, otravind intregul climat international si riscand sa proiecteze lumea intr-o terifianta succesiune de razboaie religioase demne de Evul Mediu.