Paradisul boschetilor – printre peturi si aurolacii Garii Arad

Trenuri vin si pleaca. Cu ele, puhoaie de navetisti si turisti. Ma numar si eu printre ultimii, pornita din Germania sa descopar „mereu surprinzatoarea Romanie”. Si am descoperit-o, in vara aceasta torida, cu varf si indesat. Am plonjat direct in „gangsta’ paradise” si un infern de gunoaie care incepe chiar din gara unui oras de frontiera vestica a Romaniei.

Nu stiu alte gari cum mai sunt, insa cand ma gandesc la cum a fost si cum a ajuns una dintre cele mai circulate zone ale Aradului, mi se face si acum piele de gaina.

Proiecte si realitati

Intre Gara – monument istoric, vechi de 150 de ani, al Aradului, una dintre cele mai vechi si mai frumoase gari ale tarii, Casa Alba – un zgarie-nori local, strada Miron Costin, complexul sportiv cu bazin de inot si zona de agrement de la Padurice, pana la zona de banci BRD Societe generale, Banca Comerciala, CEC, Raiffeisen – Western Union, cu magazine si restaurante cochete, e o zona de trafic uman maxim.

Locuitorii din zona vorbesc ca pe suprafata fabricii de vagoane ASTRA Arad, care incepe de la Casa Alba, insa urmeaza sa se mute la periferia Aradului, se prefigureaza noul centru civic al Aradului. Insa nu despre proiecte viitoare, de beton si sticla, e vorba acum, ci despre mizeria stradala si umana care isi pune momentan pecetea pe zona cu pricina.

Dar sa incep cu inceputul. Intru in magazinul non-stop vizavi de gara sa cumpar o apa minerala. Dau sa scot banii si sa platesc, trei aurolaci stau calare pe mine cu „Da-mi, doamna!”. Ii intreb ce, imi arata un casetofon la care le trebuie baterii. Hai sa fie si pentru muzica, doar arta innobileaza pe om.

Le mai spun sa-si ia din frigiderul magazinului sucuri, unul insfaca o sticla de doi litri de Cola. Platesc la casa, le mai dau 10 lei de mancare si ma trezesc cu Blondul de gat, cu multumiri si binecuvantari. Parfumul de aurolac imi intra ascutit in nari, simt instinctiv nevoia sa-mi protejez poseta.

Peturi, zdrente si excremente

Ies din magazin si vreau sa-mi cumpar un ziar si un fruct, de la chioscul din colt, pe care il stiam de ani de zile. Fructe nu sunt, a fost seceta mare. Un stalp cu rapciugi de afise vechi de ani de zile, pe care se tot lipesc altele noi, anunta intrarea in „parculetul de distractii”.

Navetisti beti sau doar obositi zac la umbra nucului batran intre peturi goale, resturi, zdrente. In Romania, peturile goale nu au valoare, le vezi aruncate peste tot. Un trecator, probabil calator intre doua trenuri, se repede de pe trotoar, isi scoate ustensila de urinat la umbra foarte scurta a unui tufis si se usureaza.

In plina zi, la nici un metru de strada principala, pe care circula femei si copii.

Fac cateva fotografii ale zonei verzi ingalbenite de excremente si imi indrept aparatul foto spre gunoaiele de pe trotuar, cand, ca un vultur se repede asupra mea o bruneta plina de nabadai. Intrata singura in obiectiv, tiganca vrea bani si ma ia la rost cu fotografiatul, de parca tot ce misca in zona ii apartine.

Incerc sa o lamuresc ca n-am treaba cu persoana ei, ci cu gunoaiele de pe trotuar si o iau mai repede la picior, iesind pe principala Pietii Garii.

Mafia cersetorilor

Mai reusesc sa fotografiez o banca ocupata de o consoarta a ei iesita cu bebelusul la cersit. Femeia-i pusa pe scandal, urla intreband mereu cine sunt. E adevarat, nu fac parte din peisajul cotidian, „mandatara” nu ma stie. O atentionez verbal cu chematul politiei, e in fond vorba de agresarea unui jurnalist in exercitiul functiunii.

Nu pare sa fie impresionata, mai ales ca primeste intariri: cersetoarea cu copilul, inca o bruneta si vreo trei aurolaci.

Doi dintre ei sunt, spre norocul meu, Blondul si Negrul, pe care ii „omenisem” la magazinul din colt si care, recunoscandu-ma, imi iau apararea. Profitand de diversiunea creata, dispar in scara unui bloc. Nu atat de frica, insa lumea de pe strada nu se baga, vreo uniforma n-am vazut prin preajma, si in ambuscada creata nu stii cum te trezesti fara aparat foto, portofel sau celular. S-a mai intamplat si altora, in zona, si nu o data.

Fenomenul cersetoriei este generalizat in tara, s-a extins si in toata Europa. Cotidianul Romania libera (Cristian Cealara, 11.07.07) ii sesizeaza implicatiile, intr-o ancheta pe zona Constanta: „Cersetoria in sine nu mai este incriminata de legile penale, astfel ca Politia nu face altceva decat sa-i amendeze pe „subiecti” pentru tulburarea ordinii si linistii publice.

Sunt amenzi care nu se achita niciodata si care sunt date unor persoane fara domiciliu stabil, iar unele chiar fara acte de identitate. Politistii constanteni spun ca nu este de competenta lor sa actioneze impotriva celor care-i exploateaza pe cersetori“

„Atunci cand ne confruntam cu astfel de situatii sesizam Biroul DIICOT, care se ocupa de astfel de anchete privind criminalitatea organizata”, a declarat purtatorul de cuvant al IPJ Constanta, inspector Crina Chirea. Procurorii au depistat in doi ani doar doua astfel de retele, explicand saracia de capturi prin faptul ca nu pri-mesc prea des sesizari in acest sens.

Nu exista autosesizari, anchetatorii asteptand probabil ca cersetorii maltratati de acesti mafioti sa faca plangere scrisa“.

„S-a format asadar un cerc vicios, permis de o legislatie plina de lacune. De mai bine de trei ani trebuia sa apara noul Cod Penal, acesta urmand sa cuprinda reglementari privind infractiunea de exploatare a cersetoriei. Gasti precum cele ale lui Blondu’ sau Sile Chioru’ isi vad linistite de treaba.

Veniturile realizate de acestia sunt de ordinul miliardelor, bani negri proveniti din infractiuni acceptate tacit de autoritati“.

Treci si taci

Am ramas cateva zile in Arad; situatia din zona garii mi s-a parut nefireasca. Asa ca am stat de vorba cu cativa locatari din zona. Ce aflu? Ca se fura containerele de gunoi, probabil pentru predare la centrele de colectare a fierului vechi. Containerele puse la dispozitie de primarie sunt noi, mari, cu capace etanse.

Degeaba: capacele stau in general deschise, lasand mirosul de gunoi sa „aromatizeze” zona dintre blocuri.

Mai tot timpul scormonesc in ele aurolacii si cersetorii, imprastiind gunoi si pe trotuar. In apropierea containerelor e o banca veche, pe care pensionarii mai stau la povesti. E un obicei vechi, lumea socializeaza. Ar putea sa iasa si in parculetul din fata, daca zona n-ar fi infestata cum am descris mai sus.

Ar putea respira si aer ozonat de la arteziana inaugurata de fostul primar si uitata de cel actual. In ciuda zilnicelor 35 de grade, nici un strop de apa nu iese pe gurile artezienei.

Banci noi printre blocuri sau in zona verde nu se doresc insa, „caci se umplu ciorchine de cersetori si aurolaci”, ne spune Feri, presedintele asociatiei de locatari de pe strada Avrig. Vreo doua sesizari la Primarie s-au facut, insa nici locatarii din zona nu se inghesuie cu luari de pozitie.

„Treci si taci” pare a fi un motto al Pietii Garii. De ce oare? „Nu-mi mai pot trimite copilul la cumparaturi dupa lasarea serii” imi spune sotia lui Feri, deci climatul general e unul de nesiguranta si teama. Mai aflu ca in zona stau multi bosi cu relatii la nivel de autoritati locale, insa nici ei nu se baga. Probabil ca nu circula pe jos si percep situatia ca fiind sub control.

Renovari si WC-uri publice

Intr-adevar, forte de ordine exista in zona. Domeniul public e de competenta Primariei Arad, controlul TF, al politiei de trafic feroviar, inceteaza la cativa metri de la gara propriu-zisa. Gara centrala Arad e in renovare, promite sa arate foarte bine. Traficul functioneaza normal, ca si cele cateva restaurante si chioscuri din incinta garii.

Peroanele sunt curate, insa chistoacele de tigari sunt maturate cu miile de pe pavaj, printre linii. Mai comod asa, se fac economii la farase.

Cosuri pentru gunoi exista, „civilizatii” in tranzit prefera insa sa arunce resturile de mancare pe jos. Exista si banci pe peroane. „Cam slabute”, ne spune un impiegat de miscare. Bancile sunt din plastic, la traficul si apucaturile calatorilor s-ar impune ceva mai solid, caci acum, cele de pe peronul principal sunt in parte rupte, schioape, murdare, vai de capul lor.

In fata mea, pe un tren stationat, se desfasoara campania promotionala a centrului de turism intern romanesc, cu motto-ul „O calatorie este o lectie de viata. Descopera Romania turistica.” Imi insusesc mesajul si o pornesc prin pasajul subteran ce leaga liniile de tren, de peronul principal al garii.

Orgoliul local imi este satisfacut: pe peretii pasajului grafiteaza la loc de cinste „Muie Poli”, iar eu tin cu Batrana Doamna UTA. Pasajul subteran e curat, proaspat spalat, insa doar cu apa. Esti nevoit sa-l traversezi in cea mai mare viteza, te innabusa mirosul de urina. Se face oare economie la detergenti?

O singura toaleta publica exista in incinta garii, una-doua prin restaurantele din preajma, insa toate contra cost. Mi s-a spus ca vidanjarea in zona e dificila, datorita vechimii retelelor de scurgere in zona.

La traficul existent, imperios necesar ar fi mai multe toalete publice, caci altfel lumea se usureaza la pomi, in boscheti, in parculete, intre linii, in pasajul subteran din gara, in gangul dintre Piata Garii si strada Avrig, pe scurt, unde apuca. Mai ales ca e vara, e cald, racoritoarele si berea curg garla pe gaturile calatorilor.

Odata cu renovarea garii si lichidarea chioscurilor din fata ei, boschetarii si cersetorii au fost nevoiti sa mute cortul vizavi. Salile de asteptare sunt inchise, si ele in renovare. Politia TF pare a fi vigilenta la perimetrul ei de actiune, boschetarii nu se mai aciuiesc in vagoane.

Mai deunazi, doua vagoane CFR s-ar fi aprins, caci locatarii de ocazie au aprins focul in interiorul lor, iarna, sa se incalzeasca.

De meserie pungas

Acum e insa vara, iar boschetarii trag la boschet si se spala in bazinul de inot al strandului aradean de pe Mures, unde seara poti intra fara bilet. Anul acesta, n-am mai facut baie la strand. Ar fi bine insa sa fie doar atat.

In zona umbla vorba ca nu toti aurolacii sunt doar „pungasi la gura”, ci si altfel de pungasi. Unii ar fi „cercetasi”, trimisi la inaintare sa vada, prin magazine si in restaurante, ce se scoate din portofel si ce prada ar mai fi de raportat. Ei stiu precis mersul trenurilor, dar si orele de razie ale politistilor, gardienilor si jandarmilor.

Banii gheata si telefoanele mobile sunt pe primul loc la achizitii, mai rar cardurile bancare. Portofelele si actele de identitate sunt apoi aruncate, poate chiar sprijinite de pervazul unui magazin, probabil pentru ca omul pagubit sa nu se infurie prea tare. Sunt insa cazuri rare, „comoara” e in lac.

Lacul din parcul Padurice se spune ca ar fi plin de portofele golite si aruncate in apa.

Nici restaurantele si terasele din zona nu sunt scutite de plaga cersetoreasca. Pizzeria din Piata Garii si-a angajat gardian propriu, iar pe terasa „Pisica Albastra”, linistea si-o face clientul uneori singur, cu pumnul si sutul in fund, cand cu vorba si injuratura n-are succes.

Clientul cu tricoul verde, care a restabilit ordinea si confortul clientilor de la „Pisica”, intr-o seara in care iesisem la o bere, isi transformase repulsia si revolta fata de continuele agresiuni cersetoresti intr-o adevarata ideologie. Tare de dreapta. Pe drept oare?

Modelul Gangsta Paradise

Interesant e insa, ca si aurolacii isi au propria ideologie. Sub protectia lui Mario, politist de ordine publica, stau de vorba cu cativa dintre ei, incercand sa inteleg care-i treaba cu ghetto-ul din Piata Garii Arad. Am avut noroc cu Mario, alt purtator de insigna publica a refuzat sa-mi dea detalii si a intervenit in discutie cu un mesaj gen „mucles”. Se pare ca si unele uniforme concubineaza placut cu situatia.

Nu mi-era clar, de ce acesti copii ai strazii prefera mizeria si vagabondajul, unui pranz cald si unui acoperis deasupra capului oferit in centrele de recuperare si resocializare existente in oras. „Acolo n-ai voie sa mergi beat sau drogat” imi spune unul.

Ma uit la ei, si in afara de unul intins pe o banca, complet desfigurat de aburii drogului, al carui loc este intr-un institut psihiatric, restul par la fel de vioi si chiar impertinenti, ca orice adolescent plin de visuri si fumuri la cap. „Cumpara-mi un sapun sa-mi spal petele de pe treling”, imi spune pe un ton imperativ Negrul.

Mi se mai cer bani si pentru poze sau pentru ca se binevoieste a se sta de vorba cu mine.

Un aurolac fara un ochi, din Alba-Iulia, incearca sa intervina cu atentionari de bun-simt la adresa obrazniciei in discutie a ortacilor sai. Deci, se poate si asa. Baiatul e sarac, murdar, necajit, insa se vad cei sapte ani de acasa. E insa singurul de acest fel, din gasca adunata spontan in Piata Garii. Restul au ifose de banda mafiota si porecle gen Leonardo sau Roberto.

„Nu ne trebe centre sociale, noi vrem sa fim liberi!” imi spune unul cu aere de sef de sindicat, umflandu-si muschii. „Credem numa-n Dumnezeu”, mai adauga el. In cercul de dialog social se mai strecoara unul, curatel, non-aurolac, parand a fi un fel de lider de opinie.

Ma taie la orice fel de intrebare referitoare la necesitatea unei discipline, daca vrei sa traiesti in lumea oamenilor civilizati si „normali”. „Ce normali? Am vazut noi in filmele americane cine-s normali. Si ei stau ca noi, pe strada”.

In sinea mea, ma intreb la ce televizor isi alimenteaza dumnealor modelele de normalitate. La ce televizor dispar toti cand e meci de fotbal? Raman cu intrebarea, precum si cu altele, la care nu s-a putut, sau nu s-a vrut a se raspunde. Poate ca am venit cu un fix din Germania, referitor la curatenia stradala, linistea si siguranta publica a cetateanului. In ghetto-ul Pietii Garii din Arad, acesta mi-a fost deocamdata spulberat.