Patapievici anii linșajului său public. Ura românului. Lașitatea mea. Cum Libertatea poate fi scuipată, violată/ cronica cărții “Anii urii”, Editura Humanitas, 2019

Cât de mult poate urî românul? Uite! Patapievici scuipat, înjurat, împins, îmbrâncit, crucea tatălui său devastată. Cât de laș am putut eu să fiu? După ceva băsism în opțiunea mea politică, am privit în altă parte. În viața mea, în amarul meu. Am dezertat. În toți acești ani Horia Roman Patapievici în România asta a trăit Anii urii.

“Zece ani am cunoscut libertatea (1990–1999), treisprezece serviciul public (2000–2012), iar opt ani ura publică (2007–2014)” indică matematic Patapievici în cartea sa “Anii urii”.

În toți acești ani, eu am fost și-n stradă, și-n jurnalism, și cu Patapievici, și fără, lătrând în gazetă și mărăind pe feisbuk. Patapievici și-a asumat, de când îl știu, cu adevărat, “schimbarea la față a României”. Articole, poziții publice, management ICR. Mi-a fost bine știindu-l pe Patapievici acolo, în arenă. I-am absorbit articolele, m-am bucurat că este “cap limpede” în viața mea și, apoi, și al culturii, la ICR.

Apoi?

Mi-am văzut de viața mea, de amarul meu. Am dezertat. “L-am trădat”. Dar nicio clipă nu am realizat ce i s-a întâmplat lui Horia Roman Patapievici în România anilor în care mi-am văzut de viață. Ori asta înseamnă să nu ai solidaritate măcar cu adevăratul revoltat, cu adevăratul participant la treburile cetății, cu adevăratul luptător pentru democrație. N-am avut solidaritate cu cel care rămăsese în cetatea civică, cu cel care lupta și pentru drepturile mele, nu?

Cine își poate închipui așa ceva: Patapievici scuipat, înjurat, împins, îmbrâncit

“Au fost oamenii aceia care m-au scuipat pe stradă; apoi cei care m-au apostrofat în mulţime, cei care, prin magazine, s-au răstit impersonal la mine, luând oamenii din magazin drept martori; cei care pur şi simplu m-au înjurat sau s-au purtat omeneşte ori socialmente inad- misibil; în fine, cei care, plini de curaj, m-au îmbrâncit când m-au găsit la înghesuială. De pildă, individul care m-a răs- turnat pe spate în piaţă, între tarabe, după ce m-a împins cu o lovitură de placare, în piept, ca la body check – eu având mâinile ocupate cu plasele – , şi care mi-a şuierat în urechi „Asta e pentru Băsescu!“. “

Cum așa? Omul de lângă mine, scuipat, înjurat, împins, îmbrâncit, cu monumentul funerar al tatălui devastat, cu familia înfricoșată.

Mi-e rușine de mine.

După “Anii urii” mi-e rușine de această absență a mea, de această privire pe lângă Patapievici.

Uite istoria noastră. Uite cum s-a ajuns la „Anii urii”.

La Revoluție, el revoluționar arestat, eu protestând cum puteam.

Apoi, ani de zile de aceeași parte a baricadei.

Cică a înjurat poporul, Eminescul. Tâmpenii. Citeam-comentam articolele lui. Nici vorbă, punea în discuție prejudecățile neamului românesc, neamul nostru de cârnățari cu gura mare.

Eu savuram Patapieviciul, alții înjurau Patapieviciul.

Până când a urcat Băsescu la Putere am fost tot “împreună” cu Patapievici, de partea lui Băsescu. Cum să fiu de partea penalului și arogantului Adrian Năstase? Tot acolo eram, când Băsescu era luat “la ștangă”, pedepsit public pentru puterile sporite CNSAS, “procesul comunismului”, recalibrarea Justiției românești. Am fost într-un glas.

El era tot mai prezent, eu tot mai absent.

Din “Anii urii” poți înțelege convulsiile unei societăți în spasm, în extaz, în delir, în căutare de reper, în ucidere de modele. Prezența lui continuă prin scris a stârnit ură.

Cum publica un articol pe net, cum apăreau imediat înjurături. Prezența sa inegalabilă la ICR a stârnit ură.

Cum s-a trecut la violență fizică?

Trompete, precum Gâdea, Ciutacu, Badea au creat ritualuri zilnice de scuipat Patapieviciul. Cu bună știință sau inconștienți au dat drumul unor tunuri pline de vorbe deraiate. Cuvintele înveninate au dus la agresiune fizică: scuipat, înjurat, împins, îmbrâncit.

Patapievici?

Nu știu de unde atâta putere. N-a fost decât el însuși. A fost constant în opiniile sale.

Când Băsescu l-a dat jos pe Arafat, când a-nceput să-și joace viața personală ca pe o dramoletă, amestecând alcooluri, intelectuali, frați și “blondă”, eu m-am retras. Nu, nu eram cu Ponta, Tăriceanu. M-am retras într-o revoltă nedefinită, m-am scârbit. Patapievici a rămas “în sistem”.

Și mă bucuram că este încă acolo în Cultură, impunând cu Mihăieș și Tania și restul echipei ICR criterii în România asta mucedă.

Dar, nu-l mai citeam – nu-l mai urmăream.

Acum mă întreb cum am făcut eu lumină pământului lăsând un om să sufere în halul ăsta?

Am ieșit din cartea “Anii urii” a lui Patapievici încercând motivații.

Apoi, mi-am luat aminte. Unde eram? În același oraș, în aceeași lume, contemporan cu Patapievici, poate din când în când auzind cum este “executat” în public.

Laș am fost, Horia Roman. Laș.

I-am citit-recitit acum articolele civice incluse în “Anii urii”, cartea apărută la Humanitas.

“Anii urii”: este un întreg parcurs filosofic despre o cetate asediată. Barbari, ticăloși, escroci, hoți, șobolani, desnădăjduiți, săraci, “bărbați” – toți au pârjolit-o. Cine citește Patapievici se bucură nu doar de demonstrația argumentată, ci și de spectacolul verbului. Uite câteva fragmente alese la întâmplare:

“În primul sens, numai cetăţenii pot conferi putere; în al doilea, această putere există numai sub forma renunţării la ea. Paradoxul democraţiei reprezentative este acela că cetăţenii au putere deplină numai atunci când o de- leagă, iar puterea de care ar avea nevoie pentru a-şi controla reprezentanţii depinde integral de o bunăvoinţă străină: a celor pe care i-au ales, când e vorba de respectarea angaja- mentelor; a presei, când e vorba de a mobiliza opinia publică în vederea exercitării de presiuni asupra puterii. Cetăţenii îşi pot menţine puterea pe care au cedat-o numai cu bunăvoinţa presei şi prin buna-credinţă a reprezentanţilor. Fără bunăvoinţa presei, cetăţenilor nu le rămâne decât speranţa; fără bună- credinţa aleşilor, cetăţenilor nu le rămân decât regretele – şi, fireşte, posibilitatea de a vota altfel, la următoarele alegeri. În concluzie, paradoxul democraţiei reprezentative constă în această afirmaţie: deşi determină în totalitate impulsul puterii, cetăţenii nu îi pot controla în totalitate mişcarea.”

“Cred că esenţa băsescofobiei ţine de problema pe care o au băsescofobii. Ei ar trebui să conştientizeze că lumea noas- tră nu se va îmbunătăţi prin dispariţia lui Băsescu, pe care băsescofobii şi-o doresc precum bigoţii sfintele moaşte, ci prin revizuirea atitudinii lor. Dacă ei susţin contrariul, ar face bine să-şi amintească că soluţia la problema rasismului nu constă în eliminarea obiectului urii, ci în eliminarea urii înseşi. Răul de care suferim azi (din păcate, cu contribuţia atâtor oameni de bine) îşi are sursa în convertirea la ură a spaţiului nostru public. Nu Băsescu este vinovat de asta, ci băsescofobii.”

“Gravă, cum ştiţi, nu e o îmbolnăvire; gravă e epidemia. Spaţiul public în care descărcările de ură sunt considerate normale de către o majoritate sigură pe ea şi însetată de una- nimitate, unul în care descărcările de ură sunt considerate anormale doar de către o minoritate pe care majoritatea o arată cu degetul şi îi cere suprimarea, este unul saturat de ură. Noi trăim într-o atmosferă morală în care ura şi exprimarea ei liberă au devenit un argument normal, şi anume unul de natură (pretins) morală.”

“Oamenii Antenei 3 (de pildă) au fost scoşi din circuitul civil al dialogului şi livraţi circuitului infernal al urii. Prin saturarea cu zgomot, oamenii se pătrund de vibraţia aparent eliberatoare a furiei. Zgomotul aduce furia. Iar furia descoperă că se poate legitima numai dacă urăşte. Ura este urmarea furiei pe care zgomotul de presă l-a sădit în minţile celor cărora faptele le-au fost interzise, judecăţile invalidate, opinia publică inaccesibilă, iar spiritul critic impo- sibil. Cu minţile astfel sucite, pentru ei toţi (şi pentru cine ştie cât timp) nu poate începe decât epoca urii.”

Da, mi-e rușine să-l privesc în ochi pe omul, românul, scriitorul, filosoful Patapievici!

Pentru că trăim în aceeași lume și bandiții l-au tâlhărit, iar eu am privit în altă parte.

“Anii urii” nu este doar despre un om. „Anii urii” arată ce-nseamnă indiferența oricui la treburile cetății. În fapt, indiferența TA, lasă singur în această luptă un frate, o iubită, un prieten, cu toții sinceri luptând cu Dictatura Puterii. Luptând pentru libertatea tuturor.

Nu doar Patapievici a pățit-o în Anii Urii. Ci Libertatea noastră, a mea, a ta, a fost scuipată, înjurată, împinsă, îmbrâncită, profanată.

Aici detalii cartea Humanitas