Pe cine iubim noi mai mult? Europa sau America?

Ash este un istoric britanic cunoscut la noi pentru cartile sale privind Europa de Est comunista. Istoric, apoi ziarist migrat in zona universitara, a calatorit mult dupa Cortina de Fier si a lasat in cartea „Lanterna magica” poate cea mai buna relatare a caderii comunismului in Polonia, Germania de Est, Ungaria si Cehoslovacia.

Scrie saptaminal un editorial la The Guardian care merita citit.

Volumul “Lumea libera – America, Europa si viitorul surprinzator al Occidentului” a aparut in 2004 si a fost tradus la noi in acest an de Editura Incitatus, in conditii editoriale destul de modeste.

Cartea e profund marcata de criza Irakului din anul precedent aparitiei. Incearca sa vina cu interpretari care sa sparga cliseele pe care si le aruncau atunci cele doua parti de peste Atlantic si sa vina cu solutii. Asta nu inseamna ca ce spune Ash este depasit de vremuri sau ca solutiile sale nu mai sint valabile. Dimpotriva.

Autorul apartine acelei categorii de iluministi intirziati, capabili sa integreze istoria, sociologia, politologia si alte domenii pentru a vorbi convingator despre teme importante. Nu cauta exceptionalul, dar nici nu plictiseste.

Care Occident, care criza?

Mai intii de toate, Ash ne asigura ca ceea ce parea in 2004 o ruptura mare cit un ocean era mai putin de atit. De fapt, impartirea nu a fost “Europa versus America”, ci pe linii mai complicate, iar a interpreta lumea in acest fel nu e semn de mare desteptaciune analitica ci de suferinta intelectuala:

“O minoritate importanta a americanilor s-a opus razboiului si o alta minoritate importanta a europenilor l-a sustinut. In esenta, cele patru tari din centrul oricari istorii a Occidentului nostru – Marea Britanie, Franta, Germania si America – s-au grupat doua cite doua” – pg. 16

“Nationalismul mai larg care si-a gasit expresie in criza Occidentului poate fi denumit, intr-o varianta neprelucrata, antiamericanism si antieuropenism.

Daca auzim o voce exprimindu-se cu naduf despre americani sau europeni in general, boala e aproape” – pg. 18

Pe linga America si Europa ca actori continentali, Marea Britanie primeste cea mai mare atentie din partea lui Ash. Nu doar pentru ca este tara sa natala, ci pentru ca exprima intr-un mod special legaturile dintre cele doua lumi.

Mereu oscilind intre o comuniune a statelor anglofone si Uniunea Europeana, Londra se vrea a fi un pod peste ocean. Plecind de la aceasta prezumtie, Ash face o excursie prin istoria si prin ideile englezilor in epoca moderna, prinsi de la Churchill la Blair intr-o disperata lupta ca podul sa nu se rupa.

Iar criza din Irak nu a facut vizibile doar cele doua Americi, ci si cele doua Britanii: una care se vrea europeana, cu toate cliseele aferente, si una care se vrea americana, cu propriul set de clisee.

Ziarele de stinga (The Guardian, The Observer) vor independenta fata de americani, ziarele de dreapta vor independenta fata de Europa. Asta inseamna mai mult decit o politica externa. Stinga vrea alaturi de Europa pentru mai multa politica sociala, dreapta vrea alaturi de America pentru mai multa libertate economica.

Si peste toti pluteste intrebarea obsesiva: “Ce ar fi facut Churchill?”. Cu cultura sa istorica, Ash il face pe batrinul politician un om mai complex decit marota fluturata acum de o tabara. Ar fi dorit prietenia Americii si implicarea in Europa, raspunde Ash cu totul paradoxal fata de “churchillismele” epocii noastre.

Pe continent, intrebarea britanica are o replica la fel de obsesiva: “Ce ar fi facut de Gaulle”? Generalul e contra-marota anti-americana. Intrebare la care Ash raspunde cu umor:

“Cu toate ca urmarea independenta fata de americani, de Gaulle a demonstrat o solidaritate de nezdruncinat cu administratia lui John F. Kennedy in timpul crizei rachetelor cubaneze. S-ar putea ca acum, contemplind modul in care Chirac sfideaza Statele Unite, de Gaulle sa murmure: surtout, je ne suis pas Gaulliste” – pg. 65

Si care America?

“Era un banc vechi din timpul dictaturilor europene de stinga sau de dreapta, care obisnuiau sa declare 99% voturi pentru din 99% participanti la vot: Cum se face ca eu ma intilnesc doar cu acei 1%?. Multi europeni simt acelasi lucru atunci cind incearca sa compare propriile lor intilniri personale cu americanii cu rezultatele sondajelor de opinie” – pg. 77

Explicatia lui Ash e simpla si adevarata: europenii intra in contact mai mult cu americanii de pe cele doua coaste si mai putin cu cei din zonele conservatoare. Am calatorit asta vara o luna prin America cu o bursa si as putea numara pe degetele de la doua miini republicanii intilniti.

In cele citeva zile la Washington, in afara unui lobby-ist pentru asociatia distribuitorilor de bere, singurul republican a fost un negru care studia politologia, era in vacanta de vara acasa si facea voluntariat doua ore pe zi, distribuind hrana pentru cei fara adapost.

Cum parea un om foarte de treaba, francezul socialist si germanul ecologist cu care eram erau sa cada pe spate cind le-a spus ca e republican inregistrat si sustine razboiul din Irak.

Cliseele vehiculate de europeni despre America sint luate in vizor de Ash si darimate sau nuantate cu o logica de profesor sigur pe sine. Concluzia: Europa si America seamana mai mult decit cred amindoua, fiecare e mai buna in anumite domenii si doar impreuna pot ajuta lumea sa se dezvolte si sa se democratizeze. Asa cum au facut in Europa de Est, as adauga eu.

La fel ca Europa, si America politica este complicata. Remarca cum ca europenii sint mai “clintonieni” in materie de protectie sociala, valori religioase, interventie externa s.a. face toti banii.

Un antiamerican european ar fi enervat de retinerea autorului in ce priveste Irakul. Ash este din cei care ii critica pe neoconservatori, dar nu le pun la indoiala buna-credinta. Daca razboiul din Irak ar fi fost despre petrol, atunci America ar fi pus in locul lui Saddam un alt dictator local pentru a controla situatia, spune Ash.

Desi neoconservatorii s-au aratat hotariti sa asigure securitatea (inclusiv energetica) a Americii, nu li se poate nega angajamentul pentru raspindirea democratiei (pg. 128). Iar valorile americane pe care vor sa le raspindeasca – democratie, libertate – sint de fapt vechi valori europene care au prins pe noul continent (pg. 133).

Acordindu-i scuza bunei credinte, Ash critica administratia Bush pentru ca razboiul anti-terorist in aceasta forma a crescut de fapt numarul celor atrasi de teroristi (pg. 141), iar solutia europenilor nu consta in a le spune americanilor “v-am spus noi”, ci sa-i ajute, pentru ca un Orient Mijlociu haotic ar fi oricum mai aproape de Europa decit de tara de dupa ocean.

Poate ca pozitia moderata a lui Ash nu pare mare lucru, dar este. Am fost de curind la Bruxelles intr-o librarie cu carti in engleza. Esantionul de acolo mi se pare relevant: cam la o carte serioasa de analiza se gaseau vreo cinci titluri istericoide de gen cum au distrus neoconservatorii lumea, cum ameninta America planeta si alte bla-bla-uri.

Deci, noi pe cine sa iubim?

Experienta profunda de calator si cercetator in Europa de Est se vede in aceasta carte. Ash nu priveste de sus “noua” Europa care se simte aproape de America, cum este aproape o obisnuinta in vestul Europei.

Citeaza diferiti autori, de la Havel la Andrei Plesu, pentru a exprima o idee simpla: Europa de Est nu vrea sa aleaga, pentru ca are nevoie de America sa o apere de o Rusie de care inca se teme si de Europa pentru a o ajuta in dezvoltare.

A-i forta pe estici sa aleaga ar reprezenta o greseala. Incercarea de a uni Europa impotriva Americii nu a dus decit la scindarea Europei. Iar de cind Ash a scris cartea lucrurile s-au mai schimbat, dar Europa tot scindata a ramas.

Din 2004 incoace, au cazut guverne pro-americane in Italia si in Spania, dar campanionul antiamericanismului din Germania a fost schimbat de o Angela Merkel care aduce mai mult cu Blair decit cu predecesorul sau.

La Varsovia a venit la putere o versiune antipatica de anti-europeni, iar la Bucuresti avem un presedinte care joaca pe fata cu americanii, spre deosebire de predecesorii sai mai ambigui.

In Franta chiar, gaullistul arogant Chirac este cel mai nepopular presedinte de la refondarea republicii, iar Sarkozy – cel mai probabil candidat ale dreptei la alegerile viitoare – se declara si gaullist si pro-american convins, si cu toate astea e foarte popular.

Pina la urma, ce vrea Ash?

Cei care s-au grabit sa isi spuna: Ash e un neoconservator camuflat si un bush-ist abscons nu au inteles nimic pina acum. Amenintarile actuale cele mai grave identificate de el constituie exact agenda stingii mondiale: poluarea, saracia si lipsa de dezvoltare.

In pledoaria sa pentru ca lumea bogata sa investeasca mai mult in a o ajuta pe cea saraca, Ash se apropie foarte mult de atitudinea unui Jeffrey Sachs, care s-a specializat in a prescrie solutii de ajutor si in a blama America pentru lipsa de actiune in a-i ajuta pe saracii lumii.

“Se spune ca in Roma antica imparatul Nero cinta in timp ce orasul era in flacari. In noua Roma, presedintele cinta in timp ce pamintul arde” (pg. 181) – despre politica lui Bush privind incalzirea globala.

Daca la inceput, un critic de stinga l-ar plasa la neoconservatori, in aceste capitole un critic de dreapta l-ar plasa la neo-stinga. Ash este la fel de convingator. Cartea are o multime de fete, fiecare poate gasi acolo ce ii face mai multa placere. Ar fi insa urit sa retina numai acea parte.

PS

Saptamina viitoare voi comenta o carte proasta dar despre cam aceeasi tema, aproape caricatural opusa acesteia: Visul european – despre cum, pe tacute, Europa va pune in umbra “visul american”, de Jeremy Rifkin.

RECOMANDARI

Daca v-a placut, cititi si:

1. Un articol al lui Ivan Krastev despre anti-americanism – `The Anti-American Century?` (Journal of Democracy, April 2004)

2. Celebrul eseu “Power and Weakness”, publicat de Robert Kagan in 2002 in Policy Review, despre diferentele intre America si Europa. A lansat celebra fraza “americanii vin de pe Marte, europenii de pe Venus”. Ash se refera de mai multe ori critic la acest eseu.

3. Tot Kagan, neo-conservator de frunte, a publicat foarte recent un alt articol la fel de provocator intelectual: “Cowboy Nation – Against the myth of american innocence”, The New Republic, October 2006.

4. Si mai celebrul eseu “The End of History?” al lui Francis Fukuyama, publicat in The National Interest in 1989 si dezvoltat apoi intr-o carte. E mai mult citat decit citit la noi.

Mergeti si la post-fata editiei din 2006 a cartii, post-fata publicata pe net de openDemocracy, unde Fukuyama raspunde criticilor sai.

5. Printre solutiile sale, Ash propune (pg. 225) reluarea ideii de crea o Comunitate a Statelor Democratice, la nivel global, propusa in 2000 de Madeleine Albright si Bronislaw Geremek.

Nu este ceva nou si nici nu este singurul. E nevoie sa se respecte diferenta de natura intre democratii si dictaturi intr-o lume cu o ONU paralizata tot de mai des de autarhi.

Revista Europe`s World a publicat recent un articol care propune ca NATO sa fie tranformata intr-o asemenea organizatie (varianta engleza in link, voi publica curind in Dilema veche varianta in romana).