Povestea stelei spre care oamenii au trimis o sondă chiar fără să vrea

Aldebaran este o stea gigantică, de zeci de ori mai mare decât Soarele. A fost observată încă din Antichitate, există legende legate de ea și nici nu este de mirare, fiind una dintre cele mai strălucitoare stele de pe cer. Oamenii au trimis, chiar fără să vrea, o sondă care va ajunge la ea peste foarte mult timp.

O gigantă cu o super-poveste căreia arabii i-au spus „al Dabarān”

Aldebaran este o stea gigantică de 50 de ori mai mare decât Soarele. O putem vedea precum un punct luminos din constelația Taurus.

Aldebaran se găsește la 68 de ani lumină de Terra și giganta roșie i-a fascinat pe oameni încă din Antichitate. Este una dintre stelele despre care s-a scris și în Evul Mediu și astronomi din aproape toate regiunile globului au venit cu teorii pentru a-i explica nuanța ușor roșiatică. Aceasta se pare că se datorează mărimii stelei și a temperaturii relativ scăzute de la suprafață.

Este de 150 de ori mai luminoasă decât Soarele, iar temperatura de la suprafață este mai mică decât în cazul Soarelui: 3.700 grade C, față de 5.500 C.

Este a 14-a cea mai strălucitoare ce poate fi văzută cu ochiul liber iarna și primăvara din emisfera nordică și i se spune și „ochiul Taurului”, fiind în constelația Taurus.

Numele vine din arabă și însemnă „urmăritorul”, probabil fiind vorba despre un vânător care-și urmărea prada, o ipoteză fiind că „prada” ar fi grupul de stele pe care-l numim Pleiade și care era personificat în trecut ca fiind un grup de păsări.

În Persia antică, Aldebaran avea onoarea de a fi inclusă în cele „Patru Stele Regale”, alături de Regulus, Antares și Fomalhaut.

În mitologia hindusă, Aldebaran era, uneori, înfățișată sub forma unei tinere pe nume Rohini, despre care legenda spune că era urmărită de tatăl său afemeiat, ea fiind transformată într-o antilopă, în timp ce tatăl era un cerb. Alte popoare din vechime asociau steaua cu o zeitate aducătoare de ploaie.

Populația Sioux din Dakota ar fi avut o legendă conform căreia Aldebaran ar fi fost o stea care a căzut pe Terra și a omorât un șarpe, ducând la formarea râului Mississippi. Această stea a fost prezentă și în cărți obscure, ale neo-naziștilor, care o prezentau ca loc de origine al „rasei ariene”.

Astronomii din Grecia Antică au denumit-o Lampadias, ceea ce înseamnă „ca o torță” sau „purtătoarea de torță”.

Stelei i se mai spune și Alpha Tauri și are în apropiere și o exoplanetă numită Aldebaran b care este de 6,5 ori mai mare decât Jupiter și are temperaturi de peste 1.200 grade C la suprafață, primind și o mulțime de radiații cosmice de la steaua aflată în expansiune. Exoplaneta a fost descoperită în 1993 și descoperirea a fost confirmată în 2015. Nu se pune problema să existe forme de viață pe acea planetă.

Sonda care va ajunge la Aldebaran peste două milioane de ani

În martie 1972 NASA lansa o sondă care avea să facă istorie și să stabilească o mulțime de premiere spațiale. Ei bine, această sondă se îndreaptă către Aldebaran, unde va ajunge peste două milioane de ani. Misiunea Pioneer 10 era gândită să dureze 21 de luni, însă NASA a putut ține legătura cu sonda timp de 30 de ani, iar în acel moment de „La revedere” se găsea la peste 12 miliarde km de Terra, adică de 80 de ori mai mult decât distanța Pământ – Soare.

Pioneer 10 a fost, la vremea ei, cel mai rapid obiect creat vreodată de om, atingând viteza de 53.000 km/h la puțin timp după lansare și 126.000 km/h când era în apropierea lui Jupiter. În 1976 sonda a ajuns lângă orbita lui Saturn, iar în 1983, lângă cea a planetei Neptun. Și acestea au fost premiere pentru explorarea spațială umană. Misiunea științifică a lui Pioneer 10 a ținut până în 1995, iar ultima comunicare a fost în 2003.

A ajuns lângă Lună la 11 ore de la lansare, iar în zona planetei Marte, la 80 milioane km, a ajuns în trei luni. În vara lui 1973 a ajuns în centura de asteroizi, devenind primul obiect creat de om care o traversează. Lângă Jupiter a ajuns la 21 de luni de la lansare, fiind prima sondă care a transmis către Terra imagini de detaliu cu giganta gazoasă.

Nimeni nu va ști dacă Pioneer 10 chiar va ajunge la Aldebaran, pentru că nu avem cum să mai luăm legătura cu sonda și nici nu avem cum să știm dacă peste două milioane de ani vor mai exista oameni pe Terra. Este însă fascinant să ne gândim că un obiect creat de om se va apropia de o stea super-îndepărtată pe care oamenii au observat-o încă din Antichitate.

De ce atât de multe stele au nume ce provin din arabă?

Numele celor mai cunoscute stele sunt pitorești, fiindcă vin din arabă, fie că vorbim despre Betelgeuse, Algol sau Deneb sau despre Zubenelgenubi, Zubenelhakrabi și Zubeneschamali!

Între anii 800 și 1200 astronomii și matematicienii musulmani au construit observatoare, au proiectat instrumente avansate pentru măsurarea timpului și au găsit metode noi de analiză și calcul în matematică.

Tot arabii au perfecționat o unealtă ce exista încă de pe vremea Greciei antice – astrolabul – care pe timpul musulmanilor a devenit o unealtă portabilă. Astrolabul era un instrument ce le permitea astronomilor și navigatorilor să măsoare poziția Lunii și a stelelor de pe cer, iar din aceste informații se poate deduce ora, lucru care era extrem de util pentru ca musulmanii de atunci să știe la ce oră să se roage.

Stelele – De cât feluri sunt și ce se întâmplă în ele

Cu ochiul liber se pot vedea mii de stele, iar cu telescopul, miliarde. S-a măsurat distanța până la peste 100.000 de stele, iar cele mai îndepărtate stele care se văd cu ochiul liber sunt la peste 2.000 de ani lumină de noi. Cea mai apropiată stea este Soarele, iar a doua, Alpha Centauri, care se găsește la o distanță de 40.000 miliarde km.

Astronomii clasifică stelele pe baza mărimii, temperaturii, culorii și luminozității. Când discută despre mărimea unei stele, de obicei se referă la masa acelei stele, sau la cantitatea de material pe care îl conține.

Masa stelei determină toate celelalte caracteristici: cât de fierbinte este, ce culoare are și cât va dura. Stelele masive sunt fierbinți și albastre, cele mici sunt reci și roșii. Cele mai mici stele au chiar și o zecime din masa Soarelui, sunt reci, estompate și roșii, putând dăinui mii de miliarde de ani, pentru că ard lent și constant.

Cele mai masive stele au și masa de sute de ori mai mare decât cea solară, sunt fierbinți, strălucitoare și albastre, dar ard rapid și se sting tinere, uneori chiar și după „doar” câteva milioane de ani. Dacă ținem cont că universul are peste 13 miliarde de ani, câteva milioane nu înseamnă mai nimic în „calendarul cosmic”.

În funcție de căldura emisă de fiecare, astronomii clasifică stelele în șapte tipuri de stele obișnuite, de la cea mai fierbinte la cea mai rece: O, B, A, F, G, K și M. Cu cât steaua este mai mare, cu atât apasă mai tare pe centrul său, astfel că hidrogenul de acolo fuzionează mai puternic. De aceea, stelele mari sunt mai strălucitoare și mai fierbinți, dar trăiesc mai puțin pentru că ard mai repede.

Dispariția unei gigante este dramatică și violentă, practic o astfel de stea se distruge singură.

O stea își extrage energia din fuziunea nucleară, combinând doi atomi de hidrogen pentru a produce un atom de heliu. În nucleul stelei, temperatura și presiunea sunt atât de ridicate, încât atomii sunt, pur și simplu, storși și contopiți.

Foto: Dreamstime.com