Procurorul care nu acuza

Din cauza unei fisuri in mecanismul Justitiei, ramin in afara oricarui control acele dosare in care infractorul si procurorul sint pe aceeasi mina, iar sefii procurorului, singurii chemati sa-l controleze, consimt, daca nu cumva chiar ordona, o asemenea infratire.

Pe vremea lui Ceausescu umbla o vorba: fereste-te de procurori, ca, daca a pus unul ochii pe tine, nu scapi nicicum, tot iti gaseste el ceva. Era larg raspindita ideea ca procurorul este cel care cauta cu orice pret sa acuze, sa „gaseasca el ceva”.

Ideea era, de fapt, perfect asezonata cu regimul: deasupra procurorului erau sefii sai, deasupra lor era Ministerul Justitiei, peste care statea, atotputernic, Partidul. Si Partidul asta vroia: un brat inarmat, puternic si temut, care sa-i indeplineasca, fara ezitare, directivele.

Li se zicea si procurorilor, ca si judecatorilor, „magistrati”, dar erau greu de gasit, si la unii, si la altii, atribute care sa incarce termenul de semnificatie.

Si a venit revolutia. Si, odata cu ea, noi legi de organizare judecatoreasca. In ce-i priveste pe judecatori, lucrurile au mers, cumva, spre o mai accentuata scoatere a lor de sub controlul politic. Cu procurorii insa, mare lucru nu s-a intimplat. Sau s-a intimplat, dar in nici un caz in bine.

Au inceput sa-si clameze, tot mai raspicat, statutul de magistrat, desi, institutional, ramineau in continuare subordonati unui ministru al Justitiei, adica unui om politic. Au descoperit ca procurorul nu mai trebuie sa fie neaparat cel care acuza, cum i se cerea in fostul regim, ci cel care – ca orice magistrat, nu-i asa? – cauta sa afle adevarul.

Si asa a inceput procurorul sa joace rolul judecatorului, cu avantajul ca sentintele sale nu se pronuntau intr-o sala de judecata, sub ochii a zeci de oameni, ci in linistea unui birou, sub ochii ingaduitori si complici ai sefului sau. In scurt timp, am constatat ca noi, societatea, nu mai avem a ne teme, ca odinioara, de procurorii care acuza, ci de cei care nu acuza si asaza un NUP pe dosar.

De bine, de rau, un procuror care acuza are de intocmit un rechizitoriu, care ajunge in fata unei instante si este apoi combatut de niste avocati. Daca nu-si face bine treaba, risca sa piarda procesul. Celalalt, care se fereste sa acuze, pune dosarul intr-un fund de sertar, unde nu-l mai stie decit el si sefii. Procurorul risca chiar o promovare.

S-a ajuns aici din cauza unei fisuri in mecanismul care guverneaza infaptuirea justitiei si care a tot fost largita, de la an la an. Teoretic, unul dintre principiile de baza in drept este contradictorialitatea, adica punerea in acelasi cos a argumentelor contrare si a dovezilor care le sustin, evaluarea acestora si stabilirea unei sentinte.

Dupa acelasi principiu sint organizate si institutiile implicate in proces, astfel incit sa se controleze reciproc. La unul dintre capete, sint politistii, cei care efectueaza ancheta primara. Activitatea lor e supravegheata de procurori, care au grija ca orice acuzatie sa fie insotita si de probe.

La celalalt capat se afla judecatorii, a caror activitate este „controlata” prin caracterul public al sedintelor de judecata. La mijloc insa se afla procurorii. Daca sint intocmite, rechizitoriile lor sint controlate tot in sala de judecata, de catre avocatii celor acuzati.

Ramin insa in afara oricarui control acele dosare care, din varii motive, nu se solutioneaza cu un rechizitoriu, ci cu o simpla rezolutie de procuror: neinceperea sau scoaterea de sub urmarire penala. Acele dosare in care infractorul si procurorul sint pe aceeasi mina, iar sefii procurorului, singurii chemati sa-l controleze, consimt, daca nu cumva chiar ordona, o asemenea infratire.

Este rezonabil sa credem ca una dintre cauzele imaginii jalnice a Justitiei se afla exact in aceasta fisura a sistemului: lipsa de contradictorialitate intr-o anumita parte din activitatea procurorilor.

Situatia e pe cale de a fi remediata printr-una dintre propunerile ministrului Justitiei de modificare a legii de organizare a puterii judecatoresti: posibilitatea procurorului de a contesta la CSM sau in instanta ingerintele sefilor sai.

E o masura salutara, dar e doar un prim pas, o simpla premisa pentru adevaratul salt care trebuie facut ca sa scapam de o procuratura de tip stalinist: schimbarea mentalitatii procurorilor.

„Nu voi accepta niciodata sa fiu egal cu avocatul” – clama, acum citeva saptamini, un procuror, membru in Consiliul Superior al Magistraturii. Cind vom vedea in CSM un procuror care sa sustina exact contrariul, vom sti ca saltul a fost facut: atotputernicia data prin legi strimbe va fi fost inlocuita cu stiinta de carte.